Toate articolele scrise de Gheorghiță Zbăganu

Festivalul revistei comuniștilor germani de la DKP

În perioada 1-3 iulie a avut loc la Dortmund festivalul revistei Unsere Zeit  (adică, pe românește, Timpul Nostru, vezi http://www.unsere-zeit.de/). Festivalul a avut loc într/un parc de lîngă Dortmund, numit Wischlingen. Deja festivalul a intrat în tradiție – se desfășoară din doi în doi ani din 1974, organizat fiind de revista Unsere Zeit (redactor șef Nina Hager) și de Partidul Comunist German DKP (președinte Patrick Kobele). Cel care răspunde de activitatea internatională a partidului este un om minunat, Gunther Pohl. DKP este urmașul partidului communist istoric, interzis în 1956, după contrarevoluția din Ungaria și reînființat în 1968. Este acum un partid nu mare, dar cu tradiții și cu o istorie complicată ( https://de.wikipedia.org/wiki/Deutsche_Kommunistische_Partei )

Am fost trimis din partea Partidului Socialist Român ca observator (Internationaler Gast). Nu mai fusesem niciodată la un asemenea eveniment și pot să spun că am fost impresionat. Am ajuns acolo în toiul pregătirilor. Se montau corturi, se scriau afișe. Totul prin muncă voluntară – ei îi ziceau subotnik, la fel ca în rusește.

În ciuda vremii cîinoase (a plouat în fiecare zi și sîmbătă 2 iunie a fost și foarte frig , 12-18 grade) au participat vreo 20000 de persoane.

Imaginați-vă un parc mai mare ca Herăstrăul unde există un pavilion central acoperit. Acolo este și o scenă unde o trupă de actori a interpretat piese de Bertold Brecht. Tot acolo au venit multe edituri de stînga (!) și zeci de anticari care au prezentat mii de cărți comuniste și socialiste. Prețurile nu erau prea mari : 5-10 euro.
Apoi mai erau și patru scene semideschise unde au venit diverse trupe care au cîntat cîntece revoluționare și nu numai: irlandezi, americani, turci (grupul Yorum este celebru, cautați-l pe youtube), cubanezi, olandezi și nemți. Redska, Esther Bejarano, 44 Leningrad au fost cei mai căutați.

Pe lîngă cele 14 corturi mari erau o droaie de tarabe care vindeau băuturi (Cuba Libre!) cafea, ceai, mîncare. Pînă și o organizație a țiganilor avea o tarabă cu șliboviță, mititei și alte chestii. Erau din fosta Iugoslavie, dar pricepeau limba romani.
Au fost reprezentanți de la vreo 30 de partidelor comuniste sau de stînga din Germania și din alte țări. Inclusiv Die Linke, care a apărut în  RDG după desființarea fostului partid de guvernămînt PSUG, transformat în 1990 în Partidul Socialismului Democratic (PDS) sub conducerea lui Gysi și care și-a schimbat numele în Die Linke în anul 2005, după unificarea cu o altă formațiune mică de stînga. Am spus ”inclusiv” deoarece relațiile dintre DKP (cu scor electoral 0,3%) și Die Linke (9%) nu sunt chiar cele mai cordiale. Și nici între Unzere Zeit și oficiosul lor, Neues Deutschland.

Apoi au mai fost ambasadorii Cubei, Vietnamului, Laosului. Vedetele erau, desigur, partidele comuniste puternice: AKEL, Cehia, Grecia, Portugalia. M-am simțit între tovarăși.

În discuțiile avute cu reprezentanți ai diferitelor formațiuni de stînga (mai précis cu AKEL, KKE, PC din Irlanda de Nord, Belgia, Danemarca, Irlanda, Turcia, Siria, Irak și Palestina) am prezentat și eu situația stîngii de la noi cam așa: situația nu este una foarte bună. Propaganda burgheză spune despre PSD că ar fi de stînga, ceea este complet fals cîtă vreme ei au participat la marea privatizare (jaful secolului) și acceptă impozit cu cotă unică (flat tax, cum i se mai zice). În zona stîngii autentice sunt cîteva formațiuni – mai précis 4 – iar PSR crede că unificarea lor este o sarcină istorică. Sigur că le-am transmis salutări și urări de succes din partea conducerii partidului și a tovarășului Constantin Rotaru personal.

Subiectul la ordinea zilei era Brexitul.  Poziția partidelor comuniste era pentru ieșirea din UE (adică ieșirea dinspre stînga, Lexit). Le-am spus că poziția noastră este că milităm împotriva acestei UE, dar că dorim o UE corectată în folosul statelor sărace, care să aibă nu numai dreptul, dar și datoria de a-și ajuta firmele din proprietatea publică. Altfel nu vedem cum s-ar putea ieși din subdezbvoltare, în logica neoliberală – stat slab care trăiește din taxe. Și am vrea ca din această UE să facă parte și Rusia și Belarus. Vrem desființarea NATO și înlocuirea acestei asociații agresive – principala amenințare la adresa păcii – cu o armată europeană. Doar astfel se va putea asigura securitatea Europei.

Au fost mai multe acțiuni de solidaritate.

Una din ele a fost cu Partidul Comunist Polonez, supus unei campanii de intimidare. Reprezentanta lui, Beata Karon ne-a informat despre faptul că a avut loc un proces împotriva a 4 conducători comuniști, redactori ai revistei lor, Brzask ( Aurora) sub acuzația de propagandă totalitară. Doi au fost condamnați la amendă penală (200 și 400 de euro) iar doi (printre care și ea) la 9 luni de privare de libertate și muncă în folosul comunității. În august se va judeca recursul. Acuzația a fost că ar fi încălcat art 256 din codul penal care are următoarea formulare ”Cine promovează în public un system fascist sau totalitar sau incită la ură pe motive de diferențe naționale, etnice, rasiale sau religioase este pasibil de amendă penală și închisoare pînă la doi ani ”. Aberație! La fel cum a fost folosită la noi Legea Siguranței Naționale în perioada 1994 – 2015 pentru a ne interzice denumirea de comuniști! La început au vrut să îi condamne pentru că la manifestația de 1 m ai au avut steaguri roșii cu secera și ciocanul, folosind o lege care interzice simbolurile comuniste. Numai că legea în cauză fusese deja abrogată de Curtea Constituțională îm 19 iulie 2011 deoarece contravenea principiului libertății de opinie.

De fapt, povestea a început cu o pîră din 2013 a unui deputat al partidului (pe atunci în opoziție, acum la putere) PiS, un oarecare Bartosz Kownacki. Procurorul de atunci a refuzat să o ia în seamă. Numai că acum, acest Kownacki este ministru adjunct la apărare și a revenit cu o a doua plîngere, împreună cu niște veterani. Era în joc ambiția acestui individ. Și acum le-a ieșit motivația tribunalului a fost că articolele din Brzask susțin ”sistemul communist și Marxism – leninismul, ceea ce contravene blab la bla” . În schimb, organizațiile neofasciste își fac de cap sub privirile binevoitoare ale autorităților – de exemplu defilează și promit ”soluția finală” pentru dușmani…

A doua acțiune a fost inițiată de o numeroasă delegație de la PCF – Partidul Comunist Francez și se referea la o campanie pentru eliberarea din închisoare a militantului communist din Liban George Abdallah. El a fost condamnat la închisoare pe viață în 1984 pentru uciderea unui ofițer American, dar probele aduse nu sunt concludente. Are deja 32 de ani de închisoare la activ (mai mult ca Nelson Mandela)  și, ce i-a scandalizat pe comuniștii francezi este că deși mai mulți judecători au dispus eliberarea lui, ea a fost refuzată la insistența ambasadorilor SUA și a Israelului. Vezi

https://en.wikipedia.org/wiki/Georges_Ibrahim_Abdallah. Asta mi-a adus aminte de un alt deținut celebru, Mumia Abu Jamal, pentru care se făcea campanie acum 22 de ani, pe cînd eram în SUA

(https://en.wikipedia.org/wiki/Mumia_Abu-Jamal#Popular_support_and_opposition)

Ambii au fost făcuți cetățeni de onoare în diferite orașe. Georges Abdallah este cetățean de onoare în Bagnolet..

Mă întreb: oare nu am putea încerca și noi ceva acțiuni similare, desigur la un nivel mai modest? Pe ei i-a costat 200 000 de euro, dar mi-au zis că de regulă își scot banii vînzînd insigne (10 euro bucata, dacă nu o iei se uită urît la tine: ce dracu cauți pe aici?) steaguri, T-shirturi cu secera și ciocanul și alte simboluri comuniste. Și membrii DKP – atîția cît sunt, vreo 2000 – chiar cotizează.

 

 

Comuniştii

Am primit de la Silviu Somacu urmatorul fragment din memoriile marelui poet  Pablo Neruda (1904 — 23 septembrie 1973) care m-a impresionat. Noi, comunistii ar trebui sa ne obisnuim cu persecutia din partea privilegiatilor. Textul pare sa fie scris in 1969. Poetul (1904 – 1973) a supravietuit doar doua saptamini puciului lui Pinochet. Alt 911 de care mass media noastra nu vorbeste

……………..

…De când am intrat în partid au trecut câţiva ani… Sunt mulţumit… Comuniştii alcătuiesc o familie bună… Au pielea tăbăcită şi inima călită… Pretutindeni primesc lovituri de ciomag… Lovituri destinate lor, în exclusivitate… Trăiască spiritiştii, monarhiştii, aberanţii, criminalii de toate categoriile … Trăiască filosofia fum fără trup… Trăiască câinele care latră şi muşcă, trăiască astrologii libidinoşi, trăiască lumea întreagă, în afară însă de patrioţi… Trăiască centurile de castitate, trăiască conservatorii, care de cinci sute de ani nu-si mai spală picioarele lor ideologice… Trăiască ploşnitele din aşezările mizere, trăiască groapa comună gratuită, trăiască anarho-capitalismul, trăiască Rilke, trăiască Andre Gide cu Corydonul său, trăiască orice fel de mysticism… Totul e în regulă… Toţi sunt viteji… Toate ziarele trebuie să apară… Toate se pot publica, în afară de cele patriotice. Toţi politicienii trebuie să intre în Santo Domingo eliberat… Toţi trebuie să se bucure de moartea sângerosului monstru, de moartea lui Trujillo, în afară însă de cei care au dus o luptă înversunată împotriva lui… Trăiască carnavalul, ultimele zile de carnival… Există măşti pentru toţi… Masca idealistului creştin, a celui de extremă stânga, a doamnei filotime şi a matroanei filantroape… Atenţie, însă, să nu cumva să intre comuniştii… Închideţi bine uşa… Să nu cumva să vă înşelaţi… Ei nu au nici un drept… Să ne ocupăm de partea subiectivă a lucrurilor, de esenţa omului, de esenţa esenţei… Aşa vom fi cu toţii multumiţi… Avem libertate… Ce mare este libertatea. Ei nu respectă, nu o cunosc… Libertatea de a te preocupa de esenţă… De esenţa esenţei…

…Aşa au trecut ultimii ani… A trecut moda jazz-ului,a sosit cea a soul-ului, am eşuat în postulatele picturii abstracte, războiul ne-a zguduit şi ne-a ucis… În privinţa asta totul a rămas la fel… Sau, poate, nu a rămas la fel?… După atâtea discursuri despre spirit şi după atâtea lovituri de măciucă în cap, ceva mergea rău… Foarte rău… Calculele dăduseră greş… Popoarele se organizau… Lupta de guerilă şi grevele continuau… Cuba şi Chile îşi dobândeau independenţa… O mulţime de femei şi bărbaţi cântau Intrnaţionala… Ce ciudat… Ce deprimant… Acum o cântă în chineză, în bulgară, în spaniola Americii… Trebuie luate măsuri urgente… Trebuie interzisă… Trebuie să se vorbească mai mult despre spirit… Să fie mai mult exaltată lumea liberă… Sunt necesare mai multe lovituri de măciucă… Trebuie să fie împărţiţi mai mulţi dolari… Lucrurile nu pot continua aşa… Între libertatea loviturilor de măciucă şi frica lui German Arciniegas… Iar acum Cuba… În propria noastră emisferă, chiar în jumătatea noastră de măr, bărboşii aceştia au acelaş refren… La ce ne mai foloseşte Christos?… De ce folos ne-au fost preoţii?… Nu mai poţi avea încredere în nimeni… Nici chiar în preoţi… Nu înţeleg punctele noastre de vedere… Nu văd cum ne scad acţiunile la Bursă…

…Între timp oamenii se caţără în cosmos… Pe lună rămân urme de pantofi… Totul luptă pentru schimbare, numai vechile orânduiri, nu… Viaţa vechilor orânduiri a luat naştere din imensele pânze de păianjen medievale… Pânze de păianjen mai tari ca fiarele unei.

Maşinării… Totuşi există oameni care cred intr-o schimbare, care au practicat schimbarea, care au făcut ca schimbarea să iasă victorioasă, să înflorească… La naiba… Primăvara este inexorabilă.

Gheorghita Zbaganu

Despre strategie

Am citit, împreună cu Florian Liviu, înainte de alegerile din decembrie 2012, programul PAS de guvernare. Un program într-adevăr foarte bun, pentru care PAS merită felicitări.

În discuția pe care am avut-o miercuri, 03.09. 2013, cu tovarăşul Gh. Zbăganu, la sediul PAS, am discutat despre realizarea unei strategii PAS, strategie care obligatoriu ar integra printre elementele sale programul politic deja realizat.

Strategia are câteva elemente definitorii: obiective principale, obiective specifice, rezultate și activitățile aferente pentru realizarea rezultatelor la care, bineînțeles, se adaugă, termene, resurse și indicatori de măsurare a efectelor pentru obiective și rezultate. Am schiţat împreună cu tovarăşul Zbăganu câteva elemente strategice.

Obiectivul principal, clar, specific tuturor partidelor politice, este ajungerea la putere.  Obiective specifice, care ar ajuta la atingerea acestuia:

1) Accentuarea semnificației PAS în rândul alegătorilor – un rezultat care ar contribui la atingerea acestui obiectiv este ceea ce PAS se străduiește să obțină de niște ani, schimbarea denumirii în aceea de Partid Comunist. La acest obiectiv, alte rezultate dezirabile pot fi diseminarea programului politic în rândul populației, organizarea sau participarea la mitinguri de protest, greve, obținerea de spațiu în mass-media.

2) Creșterea numărului de aliați politici pe plan intern – aici, ca rezultat dezirabil ar fi crearea unui pol veritabil de stânga, pol în cadrul căruia PAS poate încheia o alianță electorală

3) Creșterea numărului de aliați politici pe plan extern – un rezultat dezirabil, pe lîngă acela notabil de a fi membru al stângii europene, ar fi acela al încheierii de alianțe cu partidele comuniste și socialiste din Europa, dar și din lume. Niciodată sprijinul extern nu este prea mult.

Se spune despre guvernanții români de după 1989 că aceștia nu știu ce să facă a doua zi, ca să nu mai vorbim de perioade mai lungi. Statele însă care se respectă, Rusia, Germania sau Japonia, de exemplu, au strategii pe perioade care se întind de la 10 ani la 100 de ani și chiar mai mult.  Israelul este statul care are o viziune ce ține de veșnicie, ocuparea și menținerea teritoriului dat de Dumnezeu poporului lui Moise.

În condițiile vitrege din România, partidele care se vor comuniste trebuie să aibă o strategie bine stabilită și o organizare pe măsură – aici poate cea mai mare mare similitudine este aceea cu o structură militară, pentru a supraviețui, crește și ajunge la putere într-un mediu ostil.

Concret, obiectivele pe care PAS ar fi bine să le aibă în vedere cu perseverenţă sunt

1) Schimbarea denumirii PAS în aceea de Partid Comunist (Român sau din România).

2) Crearea unui pol de stânga.

3) Intrarea în alianţă cu partidele comuniste din Europa şi din lume.

4) Intrarea în Parlament.

K. V.

Puterea de stat în România capitalistă

Cine studiază istoria României vede că în România modernă și contemporană, în cadrul a ceea ce s-au numit guvernări democratice, în capitalism, puterea de stat a fost una abuzivă, discreționară. Cu adevărat, noi nu am avut niciodată un stat de drept, în care legea să apere drepturile și libertățile cetățeanului, în perioadele așa-ziselor guvernări democratice.

Astfel, în sensul celor de mai sus, istoricul Florin Constantiniu, în ”O istorie sinceră a poporului român”, arată:

”Vechea și nociva tradiție a formei fără fond s-a manifestat și în constituția din 1923, în care mulți au văzut temelia unei vieți politice de autentică democrație. Realitatea a fost cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituția a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate față de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituției a fost strigătul partidelor în opoziție, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinței alegătorilor a fost o practică obișnuită în perioada interbelică, și în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găsește o exclentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii ”epoca de aur” a democrației românești, descriere care arată adevărata față a acestei democrații: ”mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri, de alegeri cum sunt înțelese și practicate de români, de administrația română, de armata română, de magistrații români. A fost o urgie absurdă și barbară, dezlănțuită de sus în jos peste o populație pașnică și liniștită … S-au arestat delegații și candidații, s-au furat urnele și cărțile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schinguit și snopit sub ciomege sute și mii de alegători. Îngrozită, populația se ascundea în pădure […] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lașitate abjectă. Părea o revoluție a uniformelor militare și administrative, o revoluție a statului, prin organele sale conștiente și inconștiente, împotriva cetățeanului <<civil >>”. Ceea ce dă măsura precarității democrației românești este absența reacției la astfel de stări de fapt: ”Nici o conștiință nu s-a revoltat – scrie mai departe Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simțeam, în fața lașității generale, sentimentul de rușine care m-a cotropit când, după asfaltul șoselelor europene, ajunsesem în gropile și șanțurile șoselelor noastre naționale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte șanțuri prăfuite și înglodate mai are și biata noastră conștiință națională. Câte moravuri din alte vremi, ce educație neisprăvită, ce lipsă desăvârșită de simț al dreptății și al demnității individuale”.

Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu, a răspuns la telegrama de protest a acestuia: ”nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoștea și marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânca în viața noastră politică.” 1

În ziua de azi, este aproape identic, singura diferență este dată de faptul că, în urma progresului tehnic, a fost înlocuit ciomagul cu mijlocul pervers reprezentat de mass-media capitalistă, ca metodă de convingere.

Nu cu mult timp în urmă, am făcut împreună cu domnul profesor Gheorghiță Zbăganu o analiză a motivației Curții de Apel București, din iulie 2013, prin care se respinge recursul făcut de Comitetul de reorganizare a Partidului Comunist Român, prin intermediul președintelui de atunci, domnul Petre Ignatencu, la hotărârea de respingere a cererii de înscriere a Partidului Comunist Român. Am fost de acord amândoi că motivația legală a fost înlocuită cu cea propagandistică anti-comunistă, un semn clar că statul de drept nu există decât pe hîrtie. Se spune acolo, în motivație, că nu se poate înregistra Partidul Comunist Român pentru că în decembrie 1989 poporul a făcut revoluție tocmai pentru răsturnarea comunismului și instaurarea democrației. Nu mai spun că la noi, până în decembrie 1989, a fost socialism, comunism nu a fost încă nicăieri în lume, însă în decembrie 1989, oamenii nu au ieșit în stradă ca să dărâme socialismul, ci pe Nicolae Ceaușescu. Oamenii doreau înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu cu un lider tip Gorbaciov. Chestia cu ”Jos comunismul!” a apărut de abia în primăvara lui 1990, când a avut loc o altfel de confruntare. Bună observația domnului Gheorghe Ungureanu, președintele Partidului Comuniștilor Nepeceriști, din întâmpinarea sa la hotârîrea de respingere a Tribunalului București, prin care domnul Ungureanu remarcă că în cazul mai sus menționat, Tribunalul, care s-a bazat în motivația sa pe elemente de ideologie, în fapt elemente de demagogie anti-comunistă, procedeu preluat apoi de Curtea de Apel, s-a substituit prin aceasta Curții Constituționale.

Închei cu un citat din Manifestul Partidului Comunist, care se potrivește de minune puterii de stat din România așa-zis democratică: ” Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.” 2

04. 09.2013, București
K.V.

1 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 332-333

2 Karl Marx, Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Am gasit ceva scris de  mine acum zece ani şi care s-ar putea să intereseze pe cineva. Poate vreun istoric din viitor al mişcării comuniste…
Apare şi prima respingere a PCR – Tg Jiu, Victor Hâncu. Ieri, 10 iulie 2013 s-a judecat a zecea încercare. Încă nu ştiu sentinţa, dar m-aş mira să nu fie acelaşi ca în 1994. Justiţia română independentă….

Spre marea mea rusine, nu am putut sa scriu nimic pîna acum despre cei doi tovarasi care ne-au parasit în ultimul an: tovarasa Matilda si domnul Vatreanu.

Nu pot sa înteleg blocada pe care o sufar în fata tastaturii calculatorului. Ca si cum ceva din subconstient nu ma lasa a obiectiva pe cei doi care – vai – nu mai sunt.

Cel putin nu mai sunt în sensul fizic. Matilda Stefanescu s-a nascut în 1912 si a murit la 21 mai 2001. Ea este tovarasa Matilda. A trait deci, 89 de ani. Destul, s-ar putea zice. Destul?

Alexandru Vatreanu s-a nascut în 1927 si a murit la 9 ianuarie 2002. A trait deci 75 de ani. Destul? În România barbatii mor în medie, la 65 de ani. Fiecare cu soarta lui. Nici macar nu pot sa îmi explic stereotipul verbal: una este “tovarasa” Matilda iar celalalt este “domnul” Vatreanu.

Amândoi mi-au fost prieteni si tovarasi. Amîndoi au fost “domni” . Oameni, adica, oameni adevarati.

Prima pe care am întîlnit-o a fost tovarasa Matilda. A intrat în viata mea (brr, ce stupid suna, ca în filmele americane de duzina) în 1993.

La sase luni de la moartea naprasnica a lui Virgil, am ajuns la concluzia ca nu am de ales. Datoria mea de frate era sa-i continui drumul, pe masura posibilitatilor mele modeste. A vrut el sa existe un partid comunist în România? Atunci asa trebuia sa fie.

M-am alaturat comitetului de initiativa pentru înscrierea Partidului Comunist în 1993, în mai. În starea în care ma aflam atunci, consideram orice comunist un frate. Lucrurile sunt putin mai complicate, dar nu despre asta vreau sa scriu.

Ne adunam vinerea în sediul Partidului Socialist Român, condus la acea vreme de Florian Petrescu. Pe atunci Petrescu ne spunea ca si el este comunist, (am fost, sunt si voi fi comunist – declara el) si ca priveste cu simpatie initiativa noastra, mai ales ca l-a cunoscut pe Virgil. Atuurile pe care credeam ca le avem erau Tudor din Craiova (bastionul stîngii românesti postdecembriste) , Nita din Pitesti (un tînar care ne-a tradat peste un an, dar în care aveam încredere deplina: adunase el singur peste o suta de adeziuni, sau cel putin asa pretindea) , Ungureanu din Curtea de Arges, Gheorghiu din Bucuresti (un marxist pîna în pînzele albe, renuntase la servici pentru a se putea ocupa de partid, traind din diferite expedimente), Burciu din Calarasi si Matilda. Tovarasa Matilda îsi pusese casa la dispozitie pentru întîlnirile noastre. Cotiza si cu bani, din putina ei pensie. Mai mult, si-a vîndut apartamentul (continuînd sa ramîna în apartament tot restul vietii – asa era contractul) si a cumparat pentru organizatie un calculator si o imprimanta, ca sa putem sa ne difuzam manifestele noastre.

Pe 6 martie 1994 am facut adunarea generala de constituire în sediul PSR, într-o atmosfera de exaltare. Gheorghiu adusese – el stie de unde- o caseta cu “Internationala” Am angajat si un avocat, sa ne apere la tribunal. I-am platit si onorariul – jumatate dintoti banii pe care îi aveam. Imediat dupa aceea s-au întîmplat doua lucruri: Florian Petrescu ne-a dat afara din sediu (cica în duminica aceea de 6 martie, a stat mereu în fata sediului o masina a SRI-ului si el nu voia sa aiba necazuri) iar Nita ne-a tradat. Toate adeziunile erau la el – el se ocupa cu centralizarea si cu dosarul. Pur si simplu nu a vrut sa ni le dea. Motivul? Nu îi placea programul si statutul. La adunarea de constituire de pe 6 martie îi placuse.

În aceste conditii nu ne-a ramas decît sa ne întîlnim la tovarasa Matilda.

Dupa o asemenea lovitura, trebuia sa luam munca de la capat. Peste doua luni a aparut un alt nucleu – PCR Târgu Jiu, condus de Victor Hâncu. Victor a reusit sa înscrie partidul la tribunal pe o perioada de o luna . În iunie 1994 Curtea Suprema de Justitie judecat contestatiile la adresa PCR facute de cîteva zeci de asociatii anticomuniste (inclusiv PNTcd) si a anulat hotarîrea Tribunalului Muncipal.A apelat la infama lege a Sigurantei Nationale – noi eram un pericol pentru siguanta României . O ciudatenie – toti acei derbedei anticomunisti venisera cu avocati (inclusiv doi indivizi patibulari avocatii Octav Radulescu si Emil Popescu, deputat PNTcd, un excroc care tocmai furase apartamentul unui batrîn care l-a luat în casa). Noi nu aveam avocat.

Privind în perspectiva, nu mai cred în explicatia lui Victor Hîncu de atunci. Nu avea bani de avocat.. Avusesem noi, dar nu a vrut sa ne lase sa îl folosim pe al nostru, deja platit.

Mi-o amintesc pe Tovarasa Matilda la tribunal, în ziua aceea de iunie 1994. La 84 de ani a stat acolo toata ziua, încrezatoare în dreptatea noastra evidenta. Suportînd mojiciile si amenintarile grupului de presiune anticomunist , pe care judecatorii îi lasau sa se manifeste la tribunal ca la “Piata Universitatii” .

Sigur ca a fost o lovitura grea pentru ea, desi ea mai stia cîte ceva despre justitia burgheza.

Tovarasa Matilda a fost ilegalista. A suferit persecutii pîna la 1944, dar marea lovitura i-au dat-o cei care credea ea ca erau tovarasii ei: a fost exclusa din partid în 1948 pentru ca era o colaboratoare a lui Lucretiu Patrascanu. Nu a mai fost reprimita. Nici ea nu a mai cerut.

Prin urmare ea avea motive sa fie anticomunista. Si totusi, dupa 1989 a ajuns la concluzia ca locul ei este printre comunisti. Nu a fost singura care credea ca sensul insurectiei anticeausiste din 1989 era instaurarea democratiei. Democratie înseamna pluralism – tolerarea alternativelor. Abjectul an 1990 i-a deschis mintea : se trecuse de la o dictatura a nomenclaturii la o dictatura de clasa a aceleiasi nomenclaturi, devenita burghezie.

Incredibilul se produsese – Partidul Comunist fusese interzis. Au urmat înca doua respingeri : “Partidul Comunist Nepecerist” (Ungureanu) si “Partidul Comunist” (Nita – Gheorghiu) în 1996.

În anul 1994 si 1995 ne întîlneam la dînsa aproape saptamînal. Ideea era sa facem un grup de discutii marxiste cu reprezentanti ai partidelor de stînga.

Ramîn dator tovarasei Matilda si pentru faptul ca trei comemorari ale lui Virgil le-am organizat la dînsa acasa : 1995, 1999 si 2000. Au participat oameni care se considerau comunisti din diferite partide de stînga, sau fara de partid.

Matilda devenea din ce în ce mai slaba. Fizic, dar nu psihic. Îsi pastrase tineretea spirituala si optimismul.

La ultima comemorare, 21 august 2000, Matilda a presimtit ca nu mai este ce a fost. A spus cuiva: asta va fi ultima comemorare pe care o faceti aici.

Asa a fost.

Pîna în ultima clipa Matilda a fost o atee riguroasa. A dat dispozitie sa nu fie înmormîntata, ci incinerata. Iar cenusa sa îi fie pusa la radacina unui pom.

A murit tocmai cînd am vrut sa o internam. Refuza internarea. Cu o zi înainte de a muri am întrebat-o daca vrea sa o internam. Mi-a spus: “Da, Gheorghita”. A doua zi, cînd a venit sora mea sa o duca la spital era deja prea tîrziu. Sora mea a fost cea care a gasit-o prima. Era joi. 21 mai 2001. Dorinta sa e fost îndeplinita: a fost incinerata.

Pe domnul Vatreanu l-am cunoscut în 1996, la prima manifestatie de 1 mai organizata de PMR.

Auzisem de dînsul de la Victor Hîncu: Vatreanu era, din în 1994, coordonatorul unui grup de initiativa pentru tinerea celui de al 15-lea congres al PCR. A experimentat si dînsul aceleasi esecuri, tradari si dezamagiri pe care le-am trait si noi, ceilalti, care voiam sa înscriem la tribual un partid comunist. Alexandru Vatreanu era un legalist riguros. Prima sa grija era sa nu încalce vreuna din legile burgheze. Ca atare a conceput mai multe petitii adresate presedintilor României, parlamentului, Curtii Supreme privind situatia scandaloasa a comunistilor români. Unele din ele sunt pe acest site.

Nu a primit niciodata nici un raspuns. Nici Iliescu, nici Constantinescu nu s-au deranjat cu aceasta problema. Ce drepturi ale omului? Ce libertate de asociere? Totul este ce pile are cel care le cere. Iar comunistii – nu aveau nici o pila.

Spre deosebire de tovarasa Matilda, Vatreanu a avut o perioada cînd a fost un militant al PSM. Acolo, credea dînsul este loc de activitate comunista.

Si-a dat seama de timpuriu ca se înseala, din 1994. Printre calitatile lui Verdet nu se numara si curajul opiniilor. La fel ca Iliescu, Verdet a adoptat politica strutului : nici o vorba despre comunisti. La început, parea sa fie o manevra tactica. Dar, dupa intrarea în PSM a lui Mohora si Paunescu, s-a vazut ca nu este asa: conducerea PSM-ului alunecase într-o social-democratie nevertebrata. Si-a dat demisia din partid în 1997.

În 1996 ne-am întîlnit doua grupuri comuniste: cei care voiau sa înscrie la tribunal un partid comunist si comunistii dezamagiti din PSM. Am început sa ne întîlnim martea la Vatreanu acasa. La început organizam întîlniri de discutii la PSR si PMR. Apoi am ajuns la ideea de a edita o revista comunista. Scrupulos pîna în pînzele albe, domnul Vatreanu voia ca aceasta sa fie si legala: sa aibe ISSN, OSIM (chiar avea, OSIM 15184) si aprobare. Ce titlu sa îi punem? La sugestia mea, ca lui Virgil i-ar fi placut numele de “Rezistenta comunista”, ceilalti au acceptat ideea. Revista urma sa apara gratuit, prin cotizatiile membrilor grupului “Rezistenta” Primul numar a aparut în 1997 sub egida fundatiei “Critica Sociala” din Craiova, a fostului deputat Silviu Somâcu, un curajos om de stînga care , în 1992, în martie, pe vremea prigoanei anticomuniste, a devenit primul deputat al PSM-ului; a riscat, deoarece diversi democrati (Radu Cîmpeanu, Coposu ) voiau sa îl excluda din parlament.

Din martie 1997 revista a aparut o vreme sub egida Partidului Muncitoresc Român. În 1998 Ion Nicolae Cristian, presedintele acestui partid (în care intrasem si eu, deoarece si-a schimbat numele în 1997 în PCR; Vatreanu, cu mai multa experienta, a refuzat) a ajuns la concluzia ca orientarea revistei este prea antinomenclaturista pentru gustul lui si ne-a retras sprijinul. Un fundament teoretic i-a furnizat Eugenia Cernea, care a demonstrat negru pe alb ca noi, cei de la rezistenta, autointitulata comunista, suntem niste trotkisti si social – democrati. În perioada PMR , Vatreanu a reusit sa scoata 6 numere ale revistei. (1996 – 1998). Apoi a gasit un alt sprijin la Velicu Radina, care avea o fundatie “Lumea Noua”.

Asa au mai aparut 6 numere (1999 – 2000).

Anul 2000 a fost cel în care revista a început sa apara si pe Internet. Am descoperit solidaritatea si generozitatea grupului marxist care editeaza revista “Socialist Appeal” – ei sunt proprietarii site-ului www.marxist.com, si ne-au pus spatiul la dispozitie din solidaritate cu comunistii români. Niciodata nu le vom putea multumi de ajuns.

Din nefericire, tot anul 2000 a fost un an în care grupul “Rezistenta” s-a scindat. Nu este locul acum sa spun de ce, aici vreau sa vorbesc despre Alexandru Vatreanu.

Dînsul a fost un marxist riguros, deci un marxist critic. Si-a dat seama ca acum conditiile sunt altele si ca însasi notiune de clasa muncitoare s-a schimbat. Pîna în ultima clipa a lucrat la un eseu despre munca, prezent în acest site.

În august 2000, la penultima comemorare a lui Virgil, am aflat de la sora mea (eu nu eram în tara) ca domnul Vatreanu are cancer. În ciuda acestui fapt, întîlnirile de marti au continuat. Sanatatea domnului Vatreanu se deteriora lent, dar ireversibil. Eu mi-am dat seama de gravitatea situatiei asta vara cînd, întrebîndu-l ce mai face mi-a zis: “Îmi traiesc ultimele clipe”. Nu a putut participa la incinerarea tovarasei Matilda si nici la ultima comemorare a fratelui meu, tinuta la PSM. Agomia a fost îngrozitoare. Din septembrie nu s-a mai putut da jos din pat. Ajunsese un schelet. Ultima oara am fost la dînsul de Craciun. Facea planuri de viitor în legatura cu revista. Voia sa vada tiparit ultimul numar, înainte de a muri. Din nefericire, nu s-a mai putut. Curajul lui în fata mortii a fost uluitor. Cu atît mai mult cu cît, la fel ca tovarasa Matilda, era un ateu riguros. A dat dispozitie sa fie incinerat. Dorinta i-a fost, fireste, îndeplinita.

Pentru cei care nu mai sunt .. Pentru Virgil, Matilda, Vatreanu

Pentru ei noi avem obligatia morala sa le pastram amintirea si sa încercam sa le continuam opera.

     În masura modestelor noastre puteri.     Gheorghita Zbaganu :  Bucuresti, martie2002