Toate articolele scrise de Lucian Sarbu

Tot despre „strategie”: câteva observații despre iluzia „PCR”

Acest articol e o reacție la textul precedent scris de prietenul nostru Bogdan Ionescu, și postat pe site de prof. Gheorghiță Zbăganu. Din păcate, din motive obiective nu am putut fi prezent la discuția de marți așa că voi formula niște observații aici.

Textul observă corect că orice partid politic are drept scop exercitarea puterii politice (teză clasică a filozofiei politice) și că, în acest scop, ai nevoie de o strategie care să urmărească în mod concret niște obiective. PAS se străduiește, la ora actuală, să facă așa ceva. Însă, ca prim punct al acestei strategii este identificată promovarea modificării denumirii din Partidul Alianța Socialistă în Partidul „Comunist” Român.

Personal, am intrat în acest partid la ceva vreme după tentativa nereușită de modificare a denumirii din 2010. În Partidul „Comunist” Român nu m-aș fi înscris niciodată, nu că aș avea ceva cu comuniștii, ci pentru că aș pierde vremea. Din motive care țin de evoluția istorică obiectivă a societății românești un partid „comunist” în România nu va mai avea niciodată nici măcar 1% din influența și poziția fostului PCR, în ciuda persistenței unor iluzii hrănite de sondaje de opinie bine ticluite de institutele din subordinea mass-mediei capitaliste. De ce aș face parte dintr-un proiect falimentar? Mulțumesc, n-am nevoie.

La baza acestor iluzii se află câteva erori de raționament.

1. În primul rând se crede că schimbarea denumirii din PAS în PCR va avea efecte magice asupra capitalului electoral al partidului. Este fals. Nu va fi declanșată nici un fel de magie. Așa cum am explicat într-un text care a circulat foarte mult pe internet („Democrația buzunarelor adânci”) în sistemul nostru electoral ca să contezi, trebuie să ai candidați, și ca să ai candidați, trebuie să ai bani. Mulți bani. A te denumi partid „comunist”, în condițiile în care comunismul real din România a naționalizat de-a valma și mari afaceri ticăloase, dar și atelierele micilor producători, și marile proprietăți agricole ale moșierilor rentieri, dar și mica proprietate țărănească, e o aiureală. Înseamnă să le transmiți oamenilor că vei face fix același lucru cu ceea ce a făcut comunismul real după război, ceea ce e complet fals (programul politic al PAS nu este câtuși de puțin programul PCR). Promovând ceva fals vei face să fugă de tine, mâncând pământul, fix clasele sociale cele mai productive, persoanele cele mai muncitoare, exact cele pe care de fapt îți dorești, ca partid socialist, să le reprezinți, și care ar putea să-ți asigure și sprijinul financiar în lupta pentru putere. Că doar nu suntem atât de nebuni încât să credem că ne va ajuta vreodată financiar, pe noi, vreun mare industriaș, vreun „baron al asfaltului”, vreo multinațională!

2. În al doilea rând se ignoră cu nonșalanță faptul că din punct de vedere istoric comunismul real este mort. Ori, comunismul real era cel care impunea partidelor socialiste să-și transforme denumirea în „comuniste” pentru a-și manifesta „adeziunea la cauză” (v. tezele de înființare ale Kominternului). Comunismul real a fost, în fapt, un epifenomen al Primului Război Mondial. El s-a născut din vâltoarea Primului Război Mondial și a dispărut nu întâmplător o dată cu disoluția a trei țări născute tot atunci: URSS, Iugoslavia și Cehoslovacia. Din 1991 încoace e pur și simplu inutil să te mai denumești partid „comunist” dacă vrei să-ți arăți adeziunea la stânga progresistă. Te poți denumi oricum, chiar și Partidul Desenelor Animate. Contează ceea ce faci, cauzele pe care le susții, nu în ce fel te numești. A te crampona de un principiu strict formal formulat în tezele Kominternului la începutul anilor 1920 e ca și cum te-ai crampona de un cal mort. Ba chiar se ignoră experiența concretă din perioada interbelică, atunci când comuniștii au participat la competiția electorală sub denumirea de „Blocul Muncitoresc-Țărănesc” și au reușit să devină (e drept, pentru câteva zile, fiind ulterior expulzați prin manevre de culise) partid parlamentar. Iată, nici măcar comuniștii interbelici nu s-au împiedicat de lipsa … numelui pentru a avea succes electoral.

3. Mai mult, se ignoră cu nonșalanță că din punct de vedere al imaginii contemporane asocierea adusă de acest termen e cu state care au o imagine publică dezastruoasă, precum Coreea de Nord sau Cuba. Nu vreau să zic că în Coreea de Nord sau în Cuba se trăiește prost. Habar nu am cum se trăiește acolo, și nici nu mă interesează. Nu vreau să zic că nu trebuie, ca partid de stânga, să avem relații prietenești cu Coreea de Nord și Cuba. Sigur că trebuie să avem relații de prietenie cu toate partidele de stânga din lume, și cu toate popoarele. Dar trebuie să recunoaștem că în imaginația publicului, și în imaginația unui popor care e sursă masivă de emigrație, cele două țări chiar nu sunt cele mai dorite două destinații de emigrație. Ori, politica se face azi cu multă imagine, cu mult PR. Fără imagine, sau cu o imagine proastă, ești mort. A te asocia imagistic exclusiv cu aceste țări înseamnă, cum se zice popular, „să-ți dai singur cu tesla-n bip bip bip”. Dacă vrem să ajutăm cauza oamenilor muncii trebuie să ne asociem imagistic în primul rând cu stânga progresistă europeană: SYRIZA, Die Linke, Izquierda Unida, Front de Gauche etc. cu care și avem, de altfel, relații de colaborare în interiorul Partidului Stângii Europene. Există nenumărați emigranți români care pot depune mărturie că formațiunile acestea nu mănâncă oameni, nu construiesc gulaguri, ci sunt cele mai progresiste din Europa la ora actuală.

4. În al patrulea rând se ignoră că o denumire e purtătoare nu doar al unui posibil prestigiu „magic”, ci și al unei moșteniri real-istorice care poate avea chiar și efecte juridice. De calvar. Își asumă „PCR” oameni precum Vișinescu? Este „PCR” gata să răspundă penal pentru morții de la Timișoara din 17-20 decembrie 1989? Este „PCR” gata să-și asume măsurile de desființare a democrației de după 1945? Dar violențele (pe alocuri chiar morțile) generate de procesul de colectivizare din anii ’50? Etc. etc. etc.

5. Să ajungem și la sondajele de opinie. Sondajele de opinie sunt cele care dau cele mai multe speranțe naivilor, pentru că an de an tot apar rezultate care spun că x% dintre români (în general, majoritatea) zic că era „mai bine” pe timpul lui Ceaușescu. Fără îndoială, sentimentul public este real. Trebuie să atragem atenția însă că dacă oamenii simpli zic că în urmă cu 25 de ani era „mai bine”, asta nu înseamnă câtuși de puțin că era „bine”, la fel cum dacă zicem că Ionel, care are 1,92 m, e „mai scund” decât Gigel, care are 1,93 m, asta nu înseamnă că vreunul dintre ei este cu adevărat „scund”. Nu, amândoi sunt foarte înalți. Din această cauză orice tentativă de recuperare paseistă a comunismului este sortită eșecului. Se ignoră un fapt elementar de logică. Gradele de comparație nu sunt totuna cu superlativul.

6. Să măsurăm rezultatele concrete. PAS a avut doi ani la dispoziție (2010-2012) pentru a comunica publicului intenția de modificare a denumirii. Rezultatul? Un succes microscopic la locale (vreo 30 de consilieri locali, toți în localități rurale), de fapt o stagnare comparativ cu alegerile trecute, și dezastru la parlamentare (unde s-au găsit doar 20 de candidați dispuși să se sacrifice pentru partid, aceștia adunând în jur de 5000 de voturi). Unde sunt… comuniștii?! Unde sunt milioanele de voturi promise de schimbarea denumirii? Răspunsul e: nicăieri. Ele nu există decât în imaginația înfierbântată a unora.

7. În sfârșit, se ignoră cu grație însuși fundamentul anti-comunist al actualei ordini sociale și politice. În opinia mea mai trebuie să treacă una, două generații până când România își va reveni din anti-comunism și se va accepta existența unui partid al comuniștilor. Le place sau nu unora, dar comuniștii români au comis câteva greșeli fatale atunci când s-au aflat la putere:

– suprimarea totală a democrației: celelalte țări din Estul Europei, cu mici excepții, au mai păstrat, de formă, un partid chipurile opus partidului comunist; în România comuniștii au ras tot, n-au lăsat nimic, nici măcar formal (ultima formațiune politică, alta decât PCR/PMR, de pe scena politică, și anume Frontul Plugarilor, care oricum era apropiată de PCR/PMR, s-a dizolvat în 1953);
– concentrarea puterii pe model tribal-asiatic în mâinile unei familii domnitoare și a clicii lor de acoliți (Ceaușeștii): așa ceva nu s-a întâmplat nicăieri în Est și este o rușine națională care cu greu va fi spălată în următoarele secole, mai ales că modelul persistă și la ora actuală, nu cu una, ci cu câteva zeci de familii politice, fenomen neofeudal împotriva căruia PAS chiar militează programatic și pe care dorim să-l combatem dacă vom ajunge să influențăm puterea;
– cel mai grav aspect, cramponarea violentă de putere chiar și atunci când era clar că bate vântul schimbării: spre deosebire de celelalte țări din Est, în România s-a murit pentru ca partidul comunist să plece de la putere. Nu întâmplător comuniștii de ieri continuă să facă politică și azi în toate celelalte țări est-europene (în general, cu denumirea schimbată, deși în Cehia au rămas tot „partidul comunist”) dar au fost scoși în afara legii în România.

Toate acestea, și nu numai, au făcut ca imaginarul Revoluției din Decembrie, care stă la baza actualei ordini politice și sociale, să mustească de anti-comunism. De altfel în imaginarul post-revoluționar cuvântul „comunist” și-a schimbat semantica. Oamenii se înjură între ei cu formula „băăă, da’ comunist mai ești!” sau „hai bă, nu fi comunist!” sau „băi comunistule!”. Asemenea schimbări semantice au loc frecvent într-o limbă vie, vorbită. De exemplu, înainte de 1945 „relații publice” se zicea „propagandă”. După ce ministrul nazist al propagandei, J. Goebbels, a demonetizat acest termen, a devenit absurd ca specialiștii în relații publice să spună că lucrează la o firmă de „propagandă”. În limba română avem asemenea exemple cu termeni precum „vechil” sau „vătaf”, care odinioară desemnau niște meserii absolut onorabile, dar astăzi desemnează un tip de persoană inferior, cu mentalitate de slugoi. Devine deci evident că a-ți denumi partidul, în România de azi, „partid comunist” e ca și cum ți-ai scrie mare pe frunte „SCUIPAȚI AICI” și, culmea, ai mai avea și pretenția de a fi votat.

Mai mult: a te denumi singur partid „comunist” înseamnă practic a-i legitima definitiv pe adevărații comuniști „răi” din politica românească, și anume, pe de o parte, falsul partid de stânga (PSD) și pe de altă parte falsa societate civilă (care mustește de fii și nepoți ai kominterniștilor și care, așa cum părinții lor ne-au dat lecții de bolșevism, acum ei ne dau lecții de capitalism și democrație – nu dau nume, că se știu ei!). În clipa în care – așa cum s-a întâmplat în vara lui 2012 – ei vor fi acuzați că sunt „comuniști”, în sensul de totalitari, ei vor putea arăta cu degetul către PAS și vor putea zice, cu temei: „Nu noi! Ăia!”. Ei bine, cât de fraier să fii ca să faci una ca asta, adică să accepți să joci rolul de țap ispășitor în actuala ordine socială și politică din România?!

În concluzie eu personal consider că decizia din 2010 a fost de fapt o imensă greșeală și ar trebui să fim fericiți că Tribunalul nu a aprobat schimbarea denumirii. Nu doar că nu a produs nici un efect real pozitiv, dar a pus pe nedrept o etichetă falsă acestui partid, singurul partid din România care are la bază o doctrină democratic-socialistă de dezvoltare durabilă. Cei care propun cu obstinație promovarea intenției de schimbare a denumirii din „PAS” în „PCR” ar trebui să spună, concret, și în ce fel își va apropia viitorul „PCR” clasele productive, cele care la vot nu sunt în pericol să se vândă pe o pungă de mălai, fără să le sperie că le va naționaliza locurile de muncă, micile afaceri și locuințele. De asemenea, sunt curios să știu cum le va explica viitorul „PCR” sutelor de mii de șomeri că nu va închide granițele, ca pe timpul comunismului real, privându-i astfel de singura lor șansă de a-și câștiga o pâine – emigrarea? Că doar toată lumea știe, pe timpul comunismului real abia treceai, cu chiu cu vai, în Bulgaria, darămite în Occident. Să ne explice, concret, cum se va finanța partidul pentru bătăliile electorale în condițiile în care va fi un paria al ordinii sociale și politice existente. Acestea sunt doar câteva întrebări, dar se pot pune multe altele. Dacă PAS nu a avut succesul electoral dorit până acum, nu l-a avut nu pentru că nu are nu știu ce denumire, ci pentru că nu a reușit să se apropie de mase, să-și facă ideile cunoscute, să propună la alegeri candidați în număr suficient, să dezvolte o relație serioasă cu mass-media (care, ca parte a sistemului capitalist, nu va prelua în veci mesajele unui partid „comunist”) etc. etc. etc. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile nu încep să se schimbe. Chiar în aceste clipe sunt mai multe colective care lucrează în paralel, la diverse niveluri, pentru îmbunătățirea și propagarea imaginii partidului. Munca e grea, minuțioasă, rezultatele nu vor veni „ca prin farmec”, în chip magic, așa cum scoți un iepure din pălărie, ci strict ca urmare a unui efort colectiv de durată – dar vor veni și, de fapt, chiar încep să vină.

— articol de Lucian Sârbu

Keep calm și mergi la pas

Intelectualii de stânga publici și pudici

Keep calm și mergi la pas

În ultima vreme, după ce am decis să iau parte la reconstrucția unei inițiative serioase de stânga de care e atâta nevoie în România, am observat cu atenție fel de fel de manifestări publice ale intelectualilor nealiniați care se consideră „de stânga”.

În treacăt fie spus, ca formatori de opinie, intelectualii sunt absolut indispensabili oricărui demers public de natură socială sau politică. Intelectualii știu să filtreze mai bine decât oricine realitatea, o pot înțelege mai clar, pot transmite mai departe, către oamenii simpli, anumite valori pe care le dorim apărate sau promovate. Nu în ultimul rând, ei sunt primii care să ofere argumentele necesare unei dezbateri.

De aceea e important să discutăm cu intelectualii noștri, să înțelegem pozițiile lor. Venind dintr-o zonă, cum se zicea pe vremuri, „mic burgheză” (angajat la firma proprie, după ce înainte am fost unic antreprenor tot într-o companie proprie) eu sunt cu atât mai interesat să aflu cum văd intelectualii noștri „de stânga” poziția micului antreprenor, a micului comerciant, cel care reprezintă coloana vertebrală a economiei – și care e strivit, pe de o parte, între cerințele marelui capital străin (încarnat de băncile străine creditoare) și pe de altă parte de ticăloșia clasei politice interne de tip „compradores”. Pentru că e ușor să fii „de stânga” și să adopți o retorică, de pildă, favorabilă angajaților. Treaba asta nu pune probleme. Mai dificil, și punând cu adevărat probleme conceptuale, mai ales în confuzia valorică pe care o trăim, e să fii „de stânga” și să ai o poziție față de cauza micului capital, a (foarte) micului proprietar. Este o problemă care dăinuie încă din 1917, din timpul diferendului dintre bolșevici și socialiștii-revoluționari – care susțineau, contrar lui Lenin, că mica proprietate agricolă pe care o poate munci mujicul cu familia sa și cu câțiva oameni de ajutor nu reprezintă un pericol pentru revoluție. Chestie pentru care au și fost curățați de bolșevici, după ce inițial, până să-și consolideze puterea, aceștia i-au acceptat ca parteneri de guvernare.

Revenind așadar la problema intelectualilor, am constatat că există o anume pudicitate a acestora, care îi face să se asocieze fără probleme cu cauzele corecte politic (cum ar fi drepturile pentru minoritățile sexuale, ecologismul, incluziunea cetățenilor rromi etc. – cauze reale, pe care le susțin și eu fără rezerve) dar, totodată, îi face să se crispeze în cazul asocierii, fie și involuntară, cu o cauză incorectă politic cum e dreptul la manifestare politică a comuniștilor pe scena politica românească. Și cum în Partidul Alianța Socialistă există o grămadă de membri care zic despre sine că sunt „comuniști”, iată un motiv suficient pentru ca intelectualii noștri publici și pudici să facă pielea de găină numai la posibilitatea asocierii numelui lor cu acest partid, PAS. Nu zic să intre neapărat în acest partid, dar măcar să nu îi creeze probleme, cum s-a întâmplat cu prilejul ultimelor alegeri din decembrie, când ne-am trezit că unele dintre cele mai violente și dezamăgitoare strâmbături din nas la adresa PAS au venit tocmai din partea unor intelectuali progresiști.

Ori, problema comuniștilor e reală și durează de peste 23 de ani. Nu e vina lor că nu au dreptul să aibă un partid. România e una dintre puținele țări europene în care comuniștii nu au dreptul la manifestare politică, deși după 1990 a devenit limpede că în Estul Europei comunismul nu mai reprezintă „un pericol”, partidele asumat comuniste nemaireprezentând o amenințare la adresa democrației înțeleasă ca melanj între pluripartidism și garantarea dreptului la proprietate (nu pentru hoți și șnapani, firește). Pe lângă asta, cu excepția partidului comunist grec, care are un rol minor, marginal, în politica de la Atena, restul partidelor comuniste importante din Europa (PC Francez, Rifondazione din Italia, PC Spaniol etc.) nu prea mai au vreo legătură cu marxism-leninismul de pe vremuri și unele dintre ele (de exemplu cel francez sau cel spaniol) fac parte acum din niște coaliții de stânga mai largi, foarte respectabile, cu reprezentare în parlamentele naționale și în Parlamentul European, care susțin o stângă modernă, adaptată secolului XXI. În Spania, de exemplu, coaliția comuniștilor, Izquierda Unida, se află în plin avânt electoral și a ajuns în sondaje undeva pe la 15-16%. În Franța, electoratul Frontului de Stânga (din care face parte PC Francez) e undeva pe la 10% și candidatul său a jucat un rol decisiv în victoria lui Francois Hollande. De SYRIZA din Grecia (din SYRIZA fac parte numeroși comuniști decepționați de orientarea marxist-leninistă a KKE), sau AKEL din Cipru, care a și guvernat, nu mai vorbesc. La noi comuniștii nu doar că nu au dreptul să se manifeste politic, dar discursul public dominant este plin de acuze și invective la adresa lor fără ca ei să aibă voie să ia atitudine și să-și clarifice, eventual, pozițiile. Închipuiți-vă cum ar fi, de pildă, ca în loc de „comuniști” discursul public dominant să vorbească de – să zicem – „rapidiști” și să acuze că rapidiștii falimentează țara, rapidiștii fură, rapidiștii mint, rapidiștii au distrus România în perioada 1944-1989, rapidiștii au furat Revoluția, rapidiștii au distrus țara și după 1990 etc. – fără ca măcar rapidiștii să se poată apăra. Nu cred că ar fi în regulă. Situația e la fel de absurdă ca în romanul lui Orwell, 1984.

Ca om de stânga, așadar, chiar nu-mi dau seama ce fel de om de stânga e acela care se poate împiedica de asocierea voluntară sau involuntară cu o categorie de oameni care, în fond, sunt lipsiți de două dintre drepturile lor fundamentale, și anume dreptul la asociere și dreptul la liberă exprimare, plus cele care decurg de aici (de ex. dreptul la imagine). A fi alături de ei nu înseamnă a te declara tu însuți „comunist” (așa cum, dacă susții drepturile LGBT sau stai la masă cu un gay, nu înseamnă că te declari sau că ești tu însuți „homosexual”). Da, în PAS militează comuniști – și ce dacă?! Nu înseamnă altceva decât că e cel mai democratic partid din România! Avem printre noi și non-comuniști – subsemnatul e un exemplu -, pare-se că avem și niște troțkiști, pe la Craiova, avem cu siguranță și adepți ai „teoriei critice” (la Cluj) ș.a.m.d. Care-i problema?!… De-asta se și numește partidul, „alianță”. Fiecare aduce câte ceva util și unii sunt buni la organizare, alții la scris manifeste, alții la adunat cotizații etc.

Sigur, un fals reproș care mi s-ar putea aduce ar fi acela că, dacă sunt tot așa de open-minded, atunci de ce nu stau alături și de naziști, că și ăștia sunt persecutați. Evident, reproșul acesta e atât de cretin încât nici n-ar merita răspuns, dar pentru cei care încă îl mai iau în serios, hai să rezum pe scurt (pe lung ar trebui scris un ceaslov imens) de ce comunismul nu e totuna cu nazismul: pentru că nazismul e o ideologie programatic antiumană, care vede îmbunătățirea viitorului numai prin uciderea anumitor oameni pe criterii etnice, adică pe criterii pe care le dobândești din naștere și pe care nu ți le poți modifica pe parcursul vieții, orice ai face. Susțin sau au susținut vreodată comuniștii așa ceva? Unde? Când?

Repudiind o asemenea asociere „incorectă politic” intelectualii noștri publici și pudici nu arată altceva decât că mai au încă de tras până să devină cu adevărat de stânga. Într-adevăr, contează și faptul că libertatea conștiinței e mult mai greu de cucerit decât libertatea fizică. După 20 și ceva de ani de furibundă propagandă anticomunistă, fix la fel de primitivă, în fond, precum propaganda bolșevică din anii ’50 dusă împotriva „burghezo-moșierimii”, nici nu e de mirare că procesul de eliberare a conștiințelor se face azi atât de greu și că intelectualii pudici sunt gata să accepte diverse cauze „corecte politic”, pentru care chiar establishmentul oferă bani, burse, stipendii, dar nu și cauzele… „sensibile”, care pot atrage mânia cerberilor și a cenzorilor ideologici.

Din păcate cea care pierde aici este tocmai speranța pentru un viitor mai bun, adică speranța că vom avea o stângă funcțională în anii următori, deoarece, în condițiile actualei legislații românești privitoare la înființarea partidelor și la desfășurarea alegerilor, este o iluzie să crezi că vei putea înființa de unul singur un partid de stânga „pur și dur”. Iar fără un vehicul politic – adică o formațiune politică, fie ea partid sau alianță în sensul mai larg al cuvântului, poate ceva gen SYRIZA din Grecia – orice discuție despre viitorul stângii e lipsită de sens. S-a văzut și se vede, de exemplu, câtă greutate au ONG-urile, adică „societatea civilă”, în probleme precum masacrarea câinilor vagabonzi, exploatarea gazelor de șist, Roșia Montană. Zero barat. Au fost duse cu vorba de autorități până când cuvântul lor n-a mai contat. Pentru că sensul societății civile este tocmai acela de a ridica problemele reale în sfera politicului, de unde să fie preluate de politicieni. Ori, dacă tu nu ai politicieni la stânga, și nu doar că nu-i ai, dar și pe cei care au reușit să mențină viu un vehicul politic valid, adică un partid de stânga onest, curat, organizat, afiliat la o respectabilă internațională europeană – Partidul Stângii Europene, „European Left” -, așadar dacă și pe aceștia îi respingi ca fiind necorespunzători și „incorecți politic”, pentru că vezi Doamne ar fi „comuniști”, la ce te poți aștepta? Evident, la nimic bun.

Aștept așadar de la intelectualii noștri care se pretind „de stânga” ceva mai mult realism și mai mult angajament pentru ideile proprii. Adică nu doar pentru cauzele „corecte politic”, aducătoare de burse și onoruri, și cu riscuri asumate de imagine – zero, ci și pentru cele „incorecte politic”. Chiar și cu riscul de a-și lua câteva scatoalce de la cerberii gândirii unice. Oricum ei își iau aceste scatoalce, pentru că în România e suficient să ai 0,1% idei progresiste ca să fii taxat la tot pasul de „comunist”. Am speranța că nu cer prea mult și că rațiunea va învinge frica.

— articol de Lucian Sârbu