Toate articolele scrise de tov. Stanciu

CRIMELE CAPITALISMULUI 6

Poate cea  mai tipică trăsătură a unei fiinţe umane, sănătoasă la minte,  este înclinaţia sa altruistă pe care se fundamentează solidaritatea umană şi responsabilitatea socială.

Dacă, din păcate, altruismul nu este cultivat la individ printr-o educaţie susţinută, din cea mai fragedă vârstă, această trăsătură se poate veşteji o dată cu înaintarea în viaţă şi se dezvoltă în om egoismul său, dorinţa de a acumula numai pentru sine, de a avea numai pentru el, de a se diferenţia net, prin averile sale dobândite pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe, de ceilalţi membri ai societăţii. Să trăieşti numai pentru tine însuţi şi să nu-ţi pese de ceilalţi constituie baza unei doctrine ideologice, generată de egoismul uman, care se vântură astăzi nefast prin lume denumită neoliberalism.

Fundamentarea traiului nostru posdecembrist pe această macabră ideologie reprezintă o altă importantă CRIMĂ A CAPITALISMULUI în România.

În perioada verii îmi petrec   o mare parte din timp în satul natal. Cu acest prilej discut cu consătenii mei vrute şi nevrute, pentru ei, dar importante aspecte ale vieţii, pentru mine. Mai deunăzi am stat de vorbă cu un cunoscut mai apropiat de vârstă cu mine care se ocupă cu „afaceri” comerciale şi cu un tânăr muncitor la o „societate” străină care căpuşează vârtos economia romînească. „Bătrânul” a concluzionat, cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că „vremurile sunt grele dar trăim şi noi destul de binişor”. Tânărul, fără să piardă ocazia să-mi amintească repulsia sa pentru „fostul” socialism din România, a concluzionat şi el că abia acum trăieşte bine, că are posibilitatea să asculte liber tot ce îşi doreşte, de fapt – după părerea mea – tot ceea ce i se inoculează.

Las la o parte faptul că ambii mei interlocutori au fost şcoliţi şi formaţi profesional în perioada socialistă (numai atunci exista o preocupare atentă pentru realizarea unei resurse umane înalt pregătită tehnic în organizaţii precum: şcolile profesionale, liceele tehnice, institutele de învăţământ superior tehnic etc. ) şi le reamintesc, dintr-o pornire umană şi preventivă, că şcoala românească în care ar trebui să se formeze fiii şi nepoţii lor produce, astăzi, „proşti fără competenţe”, după cum afirmă un netot cocoţat de spuma neagră a valului politic într-un loc de decizie unde nu are ce căuta. Mă cutremur când constat, la interlocutorii mei, preocupări numai pentru problemele lor şi atât. Să-ţi  afirmi satisfacţia că trăieşti binişor sau chiar bine fără să observi, sau dacă observi să te faci că nu vezi, nenorocirile şi mizeria din jurul tău mi se pare sinistru. De aceea, pe scurt şi documentat din realitatea care mă sufocă, aş dori să reamintesc „fericiţilor” din jurul meu câteva aspecte, în care aş dori să-i ferească soarta să pice, care creionează tabloul „fericirii” neoliberale instaurată în România postdecembristă. Fără prea multe comentarii şi dezbateri am să prezint „sec” câteva realităţi peste care, om normal fiind, nu poţi trece.

O mamă se plânge că era să-şi piardă pruncul din cauza unui virus care ar fi putut fi anihilat prin vaccinare. Vaccinul însă nefiind subvenţionat de stat şi având un preţ rotunjor nu este accesibil celor cu buzunarul mai gol  ai căror copii rămân, în acest mod, condamnaţi la moarte şi acest lucru se întâmplă tocmai în „ţara egalităţii şanselor”.

La o emisiune săptămânală, de divertisment, prezentată la o televiziune „filantropică”, se fac insistente cereri de „pomeni”, din partea celor care au, pentru un procent infim reprezentând pe cei aflaţi în grave suferinţe pe care „statul  egalităţii şanselor”, preocupat să umple burţile şi buzunarele celor care-l călăresc, se face că nu-i observă.

România este, astăzi, ţara familiilor dezmembrate din cauza părinţilor care se duc încotro văd cu ochii, în căutarea unor bani spurcaţi dar necesari. În aceste familii se petrec tragedii incredibile în care sunt implicaţi minori înfometaţi, bătuţi  sau chiar asasinaţi.

Pe drumul care leagă satul meu de oraşul Ploeşti, pe un traseu de 18 kilometri, se văd la tot pasul tinere românce, ţigănci, basarabence ş.a. care se vând, practică adică prostituţia, pentru a putea trăi. Îi întreb pe cei care au acasă o mamă, o fiică, o nepoată ce-ar simţi dacă le-ar vedea presărate pe drumul pierzaniei ? Ce fel de popor creştin suntem noi dacă afirmăm că „trăim bine” când cei de lângă noi se nenorocesc pentru a supravieţui ? Înainte de a chicoti şi a face glume deocheate „despre fete” ar trebui să încercăm o umbră de empatie când privim spre ele.

Bărbaţi dar şi femeile „care nu mai au căutare” din cauza vârstei sau a defectelor fizice se oferă să-şi vândă organe vitale sau bucăţi din acestea pentru a mai putea supravieţui, ei şi ai lor, o bună bucată de timp.

Oameni aflaţi  în  ultima fază a unor boli ucigaşe, cauzate de cele mai multe ori de mizeria şi de stresul instaurate în România postdecembristă, cer euthanasierea, ca singur remediu pentru a pune capăt durerilor insuportabile ce ar putea fi stăvilite cu medicamente prea scumpe pentru posibilităţile lor şi pe care „statul de drept al egalităţii şanselor” li le refuză.

În modul prezentat mai sus aş putea întocmi sute de liste. Efortul meu n-ar fi prea mare dacă cei care „trăiesc binişor sau bine” ar înţelege ceva. Sunt sigur însă că, fiind liberi să asculte ce vor, urechile lor pline de „manelele politice” ale guvernelor postdecembriste nu mai prind  şi vaetele mele umanitare cu pronunţat iz comunist. Eu le doresc să trăiască „binişor sau bine” şi atunci când vor fi trecuţi în şomaj sau când viitoarele crize capitaliste vor supune familiile lor la presiuni care le vor determina să facă gesturi incredibile.

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu

10.07.2013

CRIMELE CAPITALISMULUI 5

Am reflectat mult şi încă mă mai gândesc dacă în intervenţiile mele viitoare, care, aşa cum am promis, vor fi axate pe diverse domenii, să concentrez  discuţia pe analiza unor date ştiinţifice riguroase sau să comentez „rănile” cotidiene provocate de criminalul sistem capitalist pe „trupul” societăţii româneşti.

Pornind de la ideea că fac ceea ce fac pentru a-i ajuta pe cei „ameţiţi”  cu drogul „bunăstării care va să vină” să înţeleagă pericolul care-i paşte, cred că mai de efect ar fi să le prezint şi să le comentez „fotografiile” societăţii, în toată hidoşenia lor, decât să fac un excurs ştiinţific printre statistici seci şi de neînţeles pentru cei mai mulţi şi, poate, de nebăgat în seamă de cei care se consideră „capabili de înţelegere”.

Dacă, spre exemplu, aş scrie că producţia industrială, în România, reprezenta, în 1993 faţă de 1985,  doar 45%, sau că personalul din activitatea de cercetare-dezvoltare pe sectorul de execuţie mai era, în 1994, de 58 000 de persoane, ori că greutatea specifică a comerţului exterior (la export) în comerţul mondial era, în 1985,  de 0,53 iar în 1993 ajunsese la 0,12, nu cred că mama mare, dacă ar mai fi trăit, împreună cu cei din jurul său, cu tot neamul meu adică, ar fi înţeles mare lucru din ceea ce doream eu să le transmit. De aceea am să încerc comentariul direct al fenomenului luat în discuţie cu toate cauzele şi implicaţiile lui.

Din această perspectivă, în intervenţia de faţă am să mă refer la „circul de la bacalaureatul” din  România, de anul acesta. Aceasta nu înseamnă că ceea ce se întâmplă acum nu s-a mai întâmplat şi în anii anteriori din perioada postdecembristă. Cum era de aşteptat, CRIMINALUL SISTEM CAPITALIST a „pus pe butuci” şi învăţământul românesc şi, după ce a comis această ispravă, întocmai ca un Păcală idiot, acest sistem generator de crize fără sfârşit s-a trezit afirmând, prin oligofrenii săi reprezentanţi, că învăţământul românesc produce „proşti fără nici o competenţă”.

Până una, alta să reţinem că, după ce am fost „băgaţi” pe „axa binelui”, pragmatici şi cu ochii în castronul americanului, etalon, după 1989, pentru românul zăpăcit în „revoluţii”, am implementat şi noi pe meleagurile mioritice, denumite mai simandicos „Grădina Maicii Domnului”, evaziunea fiscală ca sport naţional şi mita ca rachetă de tenis de ultimă generaţie, ultraperformantă adică.

Mita, dragii mei, presupune dare şi luare de foloase necuvenite (de parcă, astăzi, ar fi ceva necesar care să fie necuvenit, pe lumea aceasta) materializate în principal prin bani. Banii pot fi dobândiţi greu, prin muncă, şi atunci nu-ţi prea vine să îi dai mită sau pot fi dobândiţi uşor, prin furat, mai pe româneşte, şi atunci îi poţi învesti în mită. Furatul banilor se practică mai ales din sacul statului deoarece paznicii puşi să-i păzească sunt fie ameţiţi de incompetenţă, fie preocupaţi să fure şi ei. Mita este pricipalul pui clocit de corupţie. În sistemul economic capitalist corupţia şi cu puiul ei mita nici nu sunt considerate lucruri pre rele. Despre ele, nişte rafinaţi jurişti americani, în incitanta carte intitulată „Înainte de Watergate: Probleme ale corupţiei în societatea americană” , citându-l pe Samuel Huntington,  afirmă îngăduitor: „corupţia poate fi la fel de funcţională pentru menţinerea unui sistem politic ca şi reforma. Corupţia poate chiar să fie un substitut al reformei şi atât corupţia cât şi reforma pot fi substitute pentru revoluţie”. Tot acolo ni se oferă „ câteva exemple de teorii care privesc diversele funcţii sociale pe care le-ar putea îndeplini corupţia – fie factor de echilibru economic, fie un răspuns la cerinţele consumatorului, o cale dezaprobată spre atingerea unui scop acceptat favorabil, o modalitate de ascensiune pentru minorităţi, un factor de facilitare a dezvoltării  economice, fie un răspuns la frustraţiile datorate dezvoltării. Fără îndoială, într-un moment sau altul, în Statele Unite, corupţia a îndeplinit toate aceste funcţii”.  Cât priveşte „drăgălaşa” de mită, aceiaşi  autori  ne „luminează” cu următoarele: „Există, de exemplu, vreo ţară europeană sau o jurisdicţie regională în care un om de afaceri inteligent să întâmpine atât de puţine impedimente în oferirea de mită pentru a-şi atinge scopurile, aşa cum se întâmplă în Chicago şi Illinois, pentru ca să luăm un stat din partea superioară a ierarhiei corupţiei ? În ultimii şase ani cu greu poţi să găseşti în aceste state un singur funcţionar de stat sau municipal care ocupă o funcţie eligibilă şi care să nu fi luat mită. Guvernatorul statului a luat 300 000 de dolari, cotă din pariurile la cursele de cai. Secretarul de stat  s-a bucurat de atât de mulţi donatori, încât apartamentul său gemea de plicuri şi şperţuri. Funcţionarul de la Cook County a fost găsit vinovat pentru primirea de mită din partea falsificatorilor scrutinului electoral  în timp ce numeroşi consilieri municipali din Chicago au fost condamnaţi pentru jecmănire, delapidare, precum şi luare obişnuită de mită…”.

Aşadar de ce să fim noi, românii, cuprinşi de frisoane de cinste atunci când nişte „amărâţi” de părinţi, mame sau taţi de puşlamale de elevi, dau, acolo, câţiva gologani unor „amărâţi” de profesori care imbecilizaţi de mizerie şi de dorinţa de a accede şi ei în „clasa de mijloc” se trezesc, sau poate nici nu se mai trezesc, că fac pocinogul de a lua „folosul necuvenit”.

Atunci „organele pentru securitatea statului” intervin prompt şi agită zeci sau sute de copii nevinovaţi, preocupaţi – lucru explicabil pentru indivizii proveniţi din medii  sănătoase social şi serioase – să-şi urmeze şi ei drumul fără mită, în viaţă. Dar cum să îţi mai stea mintea la Bădia Eminescu ori la Teorema celor trei perpendiculare dacă curcanii statului se înfoaie în jurul tău gata, gata să îţi pună cătuşele – întocmai ca la americani – şi să îţi citească silabisit drepturile. Lumea râde, îşi dă coate şi se aşează de o parte sau alta a baricadei. Aşa este lumea sau aşa este de când lumea ! Situaţia reală este, însă, de plâns. Circul bacalaureatului din România este un simptom care denotă o societate virusată de un criminal pe cât de invizibil pe atât de pervers: CAPITALISMUL. În acest sistem economic totul este de vânzare dacă se găseşte un prost care să cumpere. Şi cum nu-i prost cine cere ci este tâmpit cine dă, treaba „sfârâie” încinsă în „Grădina Maicii Domnului” căci, dată fiind „sfinţenia” locului, Dumnezeu nu mai este cu ochii pe noi şi putem face orice dorim.

 

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu

06.07.2013

 

CRIMELE CAPITALISMULUI (4)

Să stăm strâmb şi să judecăm drept. Să judecăm drept despre marea manipulare capitalistă la care este supus poporul român cu clişeul „teroarea comunistă”. Menţinerea poporului în stare de letargie politică, de animal tranchilizat cu o minciună politică ce poate fi uşor demontată cu argumente de bun simţ, constituie una din CRIMELE CAPITALISMULUI având ca scop distrugerea fiinţei naţionale a României.

Să stăm strâmb şi să judecăm drept despre crimele politice. Aşa cum am mai spus-o istoria omenirii, dar şi istoria României, sunt pline de ele precum caltaboşul de orez. Mă întreb atunci cui foloseşte că se bate câmpii cu refrenul  „terorii comuniste” când, hai să ne referim numai la istoria modernă a României, este plină, din păcate, de fapte reprobabile pentru care eu, ca român, sufăr şi mă simt înjosit de înaintaşii mei. Ce să cred eu despre cei care au dirijat destinele poporului meu dacă, aşa cum am reţinut de la Bădia Eminescu, pe aceste meleaguri, de la Ştefan Cel Mare încoace, nici un domnitor român nu a murit de moarte naturală ?! Dar pentru că au fost, faptele reprobabile de care aminteam ar trebui analizate, catalogate şi utilizate pentru învăţăminte fără patimă politică. Dacă îi asculţi pe toţi acuzatorii de conjunctură eşti înclinat să le dai dreptate tuturor. Lucrurile sunt însă atât de complexe şi împrejurările istorice în care au avut loc atât de încâlcite şi complicate încât ar trebui să fii un mare şi imparţial specialist pentru a fi capabil să pui diagnostice corecte şi să prescrii tratamente pe măsură. Eu nu ascund faptul că am simpatii politice pentru unii, că nutresc dezinteres şi neîncredere pentru alţii, că, mai ales, nu doresc câtuşi de puţin să-mi împărtăşească cineva convingerile. Eu am opinii care pot stârni reacţii trezindu-i pe cei pe care aş dori eu la realitate şi făcându-i să fie activi, pentru ei nu pentru mine, în modul în care cred ei. Dacă a le cere semenilor mei să nu fie proşti, pasivi şi obedienţi este o greşeală, îmi asum această greşeală. Din aceeaşi perspectivă, la rândul meu, nu pot să rămân indiferent la toate neroziile care se debitează prin toţi „porii” mass-media ai societăţii realizându-se adevărate atacuri  la adevăr. Eu nu suport manipularea, chiar dacă ea urmăreşte scopuri nobile, şi nu pot să rămân pasiv la minciunile „istorice” şi isterice ale unor „specialişti” care nu au alt merit profesional decât acela că au împrăştiat, înainte de 1989,  „fluturaşi” împotriva lui Ceauşescu. Actul în sine, pe care îl dezavuez, dată fiind apartenenţa mea comunistă, nu oferă competenţă profesională limitaţilor care se dau acum singurii istorici „autentici” ai României. Pentru că eu, un pic mai mult decât cei din jurul meu, îmi dau seama când un individ posedă valoare ştiinţifică, simt nevoia să-i trag de urechi pe impostori amintindu-le că nu este suficient ca ei să mă intimideze, ameninţându-mă politic, pentru a le permite să-şi facă mendrele. România este şi Ţara mea şi a strămoşilor mei care şi-au dat viaţa pentru Ea ! Să lăsăm istoricii adevăraţi, indiferent de peisajul politic în care se afişează, să scrie Istoria României. A îndobitoci poporul cu o propagandă mincinoasă, înveşmântată într-o rasă anticomunistă, cu scopul de a-i abate atenţia de la frig, foame, lipsurile de tot felul, boli şi mizeria, fără limite – să încerce orice anticomunist să mă contrazică cu argumente – constituie o CRIMĂ CAPITALISTĂ FUNDAMENTALĂ. Până şi în antichitate poporul primea „pâine şi circ”. Astăzi i se asigură „libertatea” de a-şi pune singur capăt zilelor.

După părerea specialiştilor în management, ai Occidentului, prostirea poporului, prin inducerea lui în eroare, prin manipulare adică, nu mai are nici o şansă deoarece capitalismul şi-a cam încheiat misiunea. Ce urmează !? Nu se prea spune dar toţi aceşti  specialişti cântă acum prohodul globalizării. Se vorbeşte „tot mai apăsat” despre „speranţele şi deziluziile din globalizare”, se vorbeşte despre „criza capitalismului global”, se vorbeşte despre „societatea postcapitalistă”. Laureaţii  Premiului Nobel pentru Economie recunosc faptul că „dezvoltarea durabilă” a fost o poveste şi vin acum cu o nouă „găselniţă”, „redresarea durabilă”. Cu toată grija specialiştilor, capitalismul „fată” criză după criză dibuindu-şi drumul către obştescul sfârşit. Pentru  toţi proştii din România, care merg pe drumul istoriei în sens invers, postcapitalism înseamnă „după capitalism”, deci după ceva care a fost, care s-a trecut, care nu mai merge, care nu mai ţine, care pârâie din toate încheieturile fiind trăznit de fulgerele crizelor ce se succed cu o frecvenţă uluitoare.  Nu eu spun aceste lucruri, o spune Stiglitz, laureatul Premiului Nobel pentru Economie, o spune Soros, cel mai capitalist dintre capitaliştii de pe Pământ, o spune…. şi, din păcate pentru voi anticomuniştilor, lista e lungă şi cu nume „grele”.

Realitatea de pe Pământ e una dar anticomuniştii din România, in întunecimea minţii lor, sporită de o ură organică împotriva celor care au făcut „ceva” pentru România, acuză, acuză mai ales actele de justiţie sau injustiţie comise de comunişti,  după aşezarea lor la cârma ţării, împotriva unor reprezentanţi ai intelectualităţii,  care s-au remarcat prin muşcăturile veninoase împotriva noului regim. Dar se uită, se uită cu obstinaţie că alde Mitrea Cocor, năşit de Sadoveanu, precum şi Petre Petre, năşit de Rebreanu, cu tot neamul lor de oropsiţi, şi-au luat revanşa, atunci când le-a venit apa la moară, împotiva celor care i-au  „servit” cu gloanţele lui Averescu sau cu sistemul de legi nedrepte care le „asigura” mizeria pe viaţă, în idilicele lor bordeie fără „apă curentă”.  Se uită că aşa cum Mareşalul Ion Antonescu, în încercarea lui sinucigaşă de a-şi salva ţara, evolua după „partituri” germane tot aşa şi comuniştii români, în dorinţa lor de a face ceva pentru mulţimea oropsită din România, în condiţiile ocupaţiei ruseşti, evoluau după „partituri” compuse şi interpretate de ocupant.

Se MINTE şi se uită voit de către „istoricii de conjunctură” starea economică a României după încheierea păcii în războiul care nu a produs pentru ţară decât pagubă pe toate planurile. Se mai uită că „cine seamănă vânt culege furtună” şi, prin urmare, după pacea care ar fi trebuit să aducă pace şi între oameni a urmat o perioadă de crunte răfuieli politice explicabile precum explicabili sunt şi pumnii pe care şi-i cară cei doi indivizi împinşi într-o arenă de box. La război, ca la război ! Nu văd de ce ar fi trebuit să existe, în România, o tranziţie „elegantă” de la capitalism la comunism, din moment ce nicăieri pe această planetă nu s-a întâmplat acest lucru. Că au existat victime, acest lucru a reprezentat riscul celor care şi-au permis să intre pe „ringul politic”. Ce a urmat, ce s-a ales şi cum s-a ales cunoaştem. Ceea ce nu se poate contesta, decât de indivizi bolnavi mintal, este că România a crescut economic asigurând condiţii de muncă şi de trai – cu apă curentă – decente la întreaga populaţie. În România au fost eradicate analfabetismul şi tuberculoza, „preţioasele” moşteniri de la capitalismul interbelic. Toţi românii au devenit ştiutori de carte şi au avut posibilitatea să îşi aleagă drumul dorit în viaţă, acest lucru constituind CEA MAI MARE VICTORIE A SOCIALISMULUI  ÎN ROMÂNIA. Dacă există cineva care contestă ceea ce am afirmat mai sus cu siguranţă respectivul nu este sănătos la minte. Încet şi cu multă geutate românii s-au debarasat de rogojinile capitaliste şi, atunci când au putut, şi –au cumpărat toţi televizoare, când au putut şi-au cumpărat toţi Dacii, când a fost posibil au primit toţi o locuinţă – cu apă curentă – şi cu dormitor şi cameră de zi mobilate cu nelipsita „Ruxandra”,  şi-au cumpărat toţi covoare, auzi dumneata foştii rogojinari călcau acum pe covoare !. Mai târziu urmaşii lui Mitrea Cocor şi PetrePetre au început să se îmbrace în costume de haine moderne şi să-şi pună cravate. Oameni devotaţi i-au învăţat să se spele pe mâini, să joace fotbal, să citească poezie şi să-şi conducă „organizaţiile” în care trăiau şi munceau. Acestea erau realităţile României. Ele se doreau zdruncinate de şopârlele strecurate, cu mult venin politic, de posturi de radio care”luptau” cu multă tenacitate pentru readucerea în Romînia a rogojinilor, analfabetismului şi tuberculozei. Cei care veţi citi îmi veţi spune că au reuşit. Nu, au câştigat o luptă dar războiul sunt departe de a-l fi câştigat.

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu

24.06.2013

CRIMELE CAPITALISMULUI (3)

Am scris numai două episoade despre aceste terifiante „produse” ale sistemului care încearcă să ne aburească cu diverse denumiri, mai umanizate cred apologeţii lui, dar care rămâne capitalismul şi simt nevoia să fac anumite precizări lămuritoare. Eu nu am să scriu despre crimele punctuale, împotriva lui X sau lui Y, CI NUMAI DESPRE CRIMELE ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN. Mai fac precizarea că am să scriu despre lucruri incontestabile, evidente pentru orice individ indiferent de pregătirea lui, de nivelul lui intelectual. Fiind stârnit de guriştii din mass-media românească, sătuii de după decembrie 1989, cei care îmbătaţi de  avantajele lor vorbesc numai la comandă şi spun numai ceea ce li se cere să spună, m-am gândit că este etic, civic, responsabil să scriu despre ceea ce se întreprinde împotriva celor care-şi plâng pe drumuri locurile de muncă pierdute, din intreprinderile distruse şi valorificate la „fier vechi”, să scriu despre medicii care  împreună cu tot personalul medical românesc  mor de foame – nu mă refer aici la cei care realizează venituri rotunjoare din cabinetele particulare – dar cărora li se impută că nu se gândesc şi la pacienţii condamnaţi la o moarte sigură, singurul lucru sigur din România postdecembristă, să scriu despre bătrânii îndobitociţi de mizerie şi foame care nu mai realizează pe ce lume trăiesc etc. Am hotărât să scriu despre tabloul apocaliptic al României de astăzi şi, chiar dacă metaforic, despre cei care s-au spetit să o aducă în halul în care este. La o emisiune televizată noaptea târziu, când nici dracul nu  o mai urmăreşte, un vajnic anticomunist recunoştea, cu jumătate de gură, că înainte de 1989 sistemul economic din România era coerent, funcţiona adică fără să-şi dea cu stângul în dreptul, şi asigura poporului român ceea ce  nu se mai poate asigura astăzi: un nivel de trai decent.  În timpul dimineţii, tot de pe ecranul afurisitului de televizor, de la o emisiune „culturală” autointitulată, se vorbea despre oamenii de cultură care au acceptat „pactul cu diavolul” şi au colaborat cu comuniştii fiind de acord să muncească pentru poporul român. Şi eu, produs comunist 100%, am muncit pentru poporul român, nu pentru comunişti. Şi mie, la prima şi singura mea ieşire în occident, înainte de 1989, mi s-a făcut o asiduă propunere să –mi părăsesc ţara şi să „lupt” de acolo, „din libertate”, împotiva poporului meu, a României  mele. Mă întreb, stând strâb şi judecând drept, ce ar fi însemnat să părăsească România 20 de milioane de locuitori şi să mai rămână aici numai vreo câteva sute de mii, cei „orbiţi” de comunism.  Se mai putea construi toată AVEREA pe care se speteşte vânzând-o pleava socială de pe aici şi venită de aiurea ? Mai aveau ei cum lupta anticomunist pentru a-şi umple burdihanurile nesăţioase la supraplin în timp ce aceia care au muncit comunist şi au realizat „strânsura” îşi caută mâncarea prin gunoaie ? Este dureros, foarte dureros, să constaţi că, după decembrie 1989,  în ţara lui, poporul român nu mai contează.  Să te faci că nu-i auzi, democratic bineînţeles, pe cei peste 60% care strigă că drumul „ales”, de fapt impus României, nu este bun constituie baza CRIMEI CAPITALISTE FUNDAMENTALE  COMISĂ  ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN. Sistemul „a produs”o invenţie diabolică, „Punerea în posesie”, invenţie de care unul dintre dobitocii „comunismului”  antedecembrist nu este străin şi care dobitoc ar trebui să se sinucidă – dacă ar avea o brumă de bun simţ în oase – ori de câte ori îi vede pe cei ce îi erau atunci „tovarăşi” şi constituie astăzi „gulagul” românesc. Prin această „inginerie capitalistă”, O ALTĂ CRIMĂ ABOMINABILĂ, poporul român, trăitor acum pe teritoriul ţării, este obligat „să facă decontul” către urmaşii celor care au fost deposedaţi, corect conform preceptelor Mântuitorului Iisus care susţine că trebuie să-ţi strângi comori  în Cer şi nu pe Pământ, la 11 iunie 1948. În acest mod, toţi vântură lume începând cu abdicatul rege „cu tot nemul lui” flămând, legitim şi ilegitim taie „hălci” bunicele din munca mea şi a celor ca mine şi  apoi şi le adjudecă fără să clipească, în modul cel mai natural posibil. Nu mi-am imaginat niciodată că am să cotizez pentru un rebut profesional din zona Moldovei care a fost declarat de abdicat principe. Cum este şi normal, există indivizi – plătiţi bineînţeles – care-l  tămâie pe abdicat de dimineaţa până seara încercând să inducă în minţile românilor ideea corectitudinii existenţei pe Pământ a capetelor încoronate dar leneşe, atât de leneşe încât trebuie să trăiască parazitar din munca celor care trudesc pentru a exista. Printre ei se remarcă un predicator, format  pentru a-L sluji pe Dumnezeu dar care, pragmatic, L-a trădat şi a sărit în caleaşca plină cu arginţi a dracului.  Treaba lui. Treaba mea este să mă apar şi să-mi apăr munca, dacă mai pot, de cei care mi-o „valorifică” sau o oferă cadou fără să clipească. Predicatorul, un individ care înţelege limitat lumea în care se învârte, militează pentru împrăştierea cu largheţe a averii României deoarece el nu a contribuit cu nimic, dar absolut nimic, la producerea ei. Dar acestea sunt dureri asupra cărora am să revin în cadrul acestui serial.

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu

Crimele capitalismului (1)

Mai  nou,  în România, prostălăul cu ifose de intelectual, de cele mai multe ori leneşul nerealizat profesional în perioada antedecembristă, a devenit mare „combatant” anticomunist. A simţit el că se mai poate ciuguli binişor din această „onorabilă activitate” desfăşurată la comanda onorabilului Occident. Curată onorabilitate !

Un asemenea  individ, prostălăul  profesor, vârful de lance al agenturilor anticomuniste din România, se lăuda mai deunăzi, „fericind” elevii unui liceu din Bucureşti, că el a „scris”, probabil după dictare, o „adevărată” istorie a perioadei comuniste din România. Deşi nu vorbeşte bine limba română, în intervenţiile sale pe ecranele unor televiziuni – care acceptă ridicolul situaţiei de a-l găzdui – este limbut şi „scremut” în exprimare, să fiu iertat pentru metaforă, fie din naştere, fie din prostie, el are pretenţia că a scris o istorie „adevărată” a unei perioade pe care nu prea cred că a onorat-o cu o prezenţă cât de cât notabilă. Notabilă în sensul de a fi lăsat ceva în urma sa, ceva cât de cât, hai să nu zicem remarcabil, folositor poporului român. Este adevărat că, asemenea lui, a apărut o armată întreagă de hulitori „valoroşi” ai comunismului, cam toţi dintre ei fiind cei care ne „fericeau”, înainte de decembrie 1989, la învăţământul politic, cu citatele din … Individul acesta, ca toţi ceilalţi asemenea lui, a trăit numai pentru a mânca, precum porcul, şi brusc s-a trezit ca fiind mare contestatar. Înainte de a continua, să recunoaştem că este mult mai uşor să împrăştii duhori otrăvite, asemenea dihorului, decât să pui umărul şi să faci ceva care contează pentru progres. El, prostălăul, face parte din corul celor care, în schimbul celor „30 de arginţi”, mânjeşte vârtos viaţa şi realizările a milioane de români, pietrele care au rămas după „viiturile politice”, mai tulburi sau mai puţin tulburi, ce au  trecut peste ele. Fiind un ins fără Dumnezeu, ipochimenul se crede, culmea !, un Dumnezeu al dreptăţii. Chiar mă întreb:  ce s-ar fi făcut poporul român dacă nu s-ar fi deversat acest limbric „istoric” în dejecţiile capitaliste postdecembriste. Poate că nu ar fi fost atât de năucit de minciunile care-l mai fac încă să spere că vin americanii, băieţii care îi vor aduce pe lângă gândacii de Colorado şi exploatarea gazului de şist.

Prostul este periculos deoarece, asemenea unui virus creat în laboratoarele generatoare de arme biologice, apare când nici nu te gândeşti  înarmat cu tot felul de gogoriţe şi vorbeşte singur, adică în absenţa interlocutorului care l-ar putea  struni cu argumente. Veţi spune că numai nebunii vorbesc singuri. Sigur că da pentru că şi el este, în felul lui, un nebun politic. Speriat ca, nu cumva, să rămână cu troaca de lături goală, fără raţia zilnică adică, el reproduce, bineînţeles cu poticneli în exprimare, tot ceea ce i se imprimă pe creierul obosit de atâta nefolosinţă şi primeşte în schimb resturile de la zaiafetul capitalist.

Prostălăul profesor  este un dobitoc politic cu care nu ar trebui să ne pierdem vremea dar fiind sâcâitor ca un ţânţar trebuie să-i oferim „atenţia” pe care o merită, cu pliciul potrivit. Pe mine nu m-ar deranja în niciun fel „evoluţiile” sale politice dacă acestea nu ar fi multiplicate la infinit, ca imaginea unui obiect între oglinzile plane paralele, şi difuzate pe toate televiziunile, că doar să fii anticomunist dă bine, ca mari şi intelectuale produse ale gândirii româneşti.

Crimele comunismului ??? !!!

Spre durerea mea, ca om, pot să accept că au fost. Posibilitatea crimei a însoţit societatea umană, tot aşa cum umbra îl însoţeşte pe individ, de când au apărut doi inşi unul lâgă celălalt. Despre crima politică s-ar putea scrie istorii, din păcate nesfârşite. În decursul excursiei sale prin istorie societatea umană a avut perioade care nu se deosebesc cu nimic una de cealaltă când este vorba de crimă. Nu au fost perioade albe şi perioade negre. În permanenţă au fost zone gri. Eu cred că responsabili pentru atrocităţi comise sunt numai cei care le-au comis. Ei trebuie să răspundă pentru faptele lor. Mi se pare aberant să-i faci responsabili pe toţi membrii grupului social sau politic din care face parte criminalul. Se cunosc, în istorie, mari familii onorabile pline de criminali. Nu am văzut, spre liniştea mea sufletească, să se anatemizeze întreaga familie pentru „opera” unui zdruncinat aparţinător al ei. În virtutea celor afirmate mai sus, eu – autorul acestor rânduri – fiind un comunist trăitor pe scena ştiinţei şi învăţământului românesc nu am cunoscut, nu am aprobat, nu am participat la acte reprobabile săvârşite împotriva semenilor mei pe care întotdeauna i-am apărat, chiar atunci când nu prea meritau.  Eu am să răspund, asemenea multor altor milioane de trăitori din România, numai pentru ce am făcut eu, pentru brevetele mele de invenţii şi inovaţii, pentru cursurile de specialitate redactate de mine, pentru asistenţa tehnică de specialitate pe care am acordat-o multor organizaţii (citiţi întreprinderi ), pentru zecile de mii de specialişti la pregătirea cărora am pus umărul, pentru educaţia creştinească ( în spiritul Învăţăturilor Lui Iisus, adică ) pe care am săvârşit-o în mediul social în care am trăit şi pentru încă multe altele.

Dar crimele capitalismului ?

Despre acestea de ce nu se şopteşte nimic ? Pentru că trebuie „prostiţi proştii”, l-am citat pe un tânăr care se încăpăţânează să mai creadă în adevăr. Aceşti tineri constituie speranţa mea pentru viitorul României. Prostălăul combatant anticomunist latră mai nou, din păcate, prin şcoli. Dacă acolo nu a fost capabil să facă performanţă profesională încearcă acum să semene dihonie şi intoleranţă între oameni utilizând pentru aceasta minciuna politică. Micuţii ascultă şi se îngrozesc despre „faptele” „monştrilor de comunişti”. Ei uită, însă, că şcoala în care învaţă acum a fost construită de comunişti, că apartamentul în care locuiesc împreună cu părinţii lor a fost construit de comunişti, că profesorii – dragii de ei ! – care îi pregătesc acum au fost educaţi şi instruiţi de comunişti, că metroul cu care merg sau vin de acasă a fost construit de comunişti, că bibliotecile pe care le mai au acasă au fost alcătuite cu cărţi cumpărate pe bani puţini în perioada comunistă, că… şi lista s-ar putea continua pe multe pagini. Prostălăul anticomunist este satisfăcut. Are şi de ce. A reuşit, împreună cu alţii asemenea lui din cadrul şcolii, să abată bine atenţi micuţilor de la realităţile incontestabile la „pistolul” comunist care făcea ca România antedecembristă să fie mai ceva ca „Vestul sălbatic” din filmele lui John Wayne. Bravo, prostălăule lichea ! Ceea ce faci tu este prima mare crimă a capitalismului pripăşit, după 1989, pe aceste locuri transformate în groapa de gunoi a Occidentului.

A fost 1 Iunie, zice-se ziua copilului. Pe ici, pe colo se mai scapă câte o „perlă” despre micuţii „fericiţi” dar cu burta goală şi în zdrenţe, cei care nu vor constitui niciodată auditoriul  prostălăului anticomunist din simplul motiv că ei au abandonat şcoala pentru a îmbrăţişa cerşitul. Abandonul şcolar din cauza mizeriei şi lipsurilor nu este cumva tot o crimă a capitalismului, prostălăule care ai pretenţia că ai face parte dintre „cei dascăli” având misiunea să lumineze poporul român ?

Păduchii şi râia din multe şcoli ale României sunt, cumva, crime capitaliste neglijabile, lichea antiromânească ?

– Deposedarea micuţilor de şcolile lor, pentru revenirea construcţiilor acestora la „foştii proprietari”, şi forţarea elevilor, dacă doresc să se educe, să parcurgă zilnic zeci de kilometri pe jos, în condiţii precare de securitate, către noile şcoli rămase încă la dispoziţia Ministerului Educaţiei, nu este o crimă abominabilă, lichea neruşinată, fără suflet şi fără Dumnezeu ?

– Distrugerea industriei farmaceutice româneşti şi accesul, aproape imposibil, la vaccinuri şi medicamentele  scumpe, aduse din exterior, sunt, cumva, crime capitaliste care pot fi trecute cu vederea, lichea imbecilă care nu poţi înţelege suferinţa oamenilor ?

– Revenirea în forţă a analfabetismului şi tuberculozei, emblemele de necontestat ale sărăciei şi mizeriei, este ,cumva, o crimă mai gingaşă, care ar trebui omisă, lătrăule cu aere de dihor politic ?

– Cerşitul prin toate mijloacele de transport în comun, la uşile bisericilor, în cimitire şi pretutindeni în alte locuri publice sunt, cumva, mari realizări ale „libertăţii” instaurată în România postdecembristă sau o altă abominabilă crimă a capitalismului, lichea oarbă sau, mai de grabă, orbită de arginţii trădării ?

– Mâncatul din tomberoane, care sfidează ideea de condiţie umană, este, cumva, chiorule, retardatule, tembelule „combatant” anticomunist o crimă capitalistă de trecut cu vederea ?

– Imposibilitatea materială ( citiţi lipsa banilor ) de a achiziţiona un săpun, o pastă de dinţi, o cremă de ghete etc. nu este o crimă, dobitocia ta, lichea anticomunistă ?

– Orbecăiala pe tot Pământul a dezmoşteniţilor care şi-au luat lumea-n cap de sărăcie şi mizerie şi care prestează, pe unde apucă, munci mult sub nivelul lor de pregătire – ţucălari, căpşunari, oameni de serviciu etc. – este un semn al libertăţii sau semnalul neputinţei Statului „de drept” Român de a le asigura condiţii de viaţă decentă, prostule „combatant” anticomunist ?

– Faptul că în toate statisticile suntem pe primul loc la mortalitate infantilă şi pe ultimul la nivelul de trai nu este un argument pentru tine şi pentru cei ca tine, oligofrenule politic, să acceptaţi că şi acesta este tot o crimă a capitalismului ?

 – Faptul că tu şi alţi arieraţi mintal ca şi tine scrieţi „alternativă” la istoria României, voi care aţi fost proştii seriilor vostre de studii, nu este tot o crimă a capitalismului, arierat cu ifose de profesor ?

– Faptul că…

Lista s-ar putea continua pe multe pagini care ar putea alcătui volume întregi. Din păcate argumentele mele nu au loc în imparţiala mass-media capitalistă.  „Argumentele” voastre sunt cei care râgâie neruşinat pe ecranele televizoarelor şi care trâmbiţează că „nu le mai trebuie” ce a fost.  Argumentele mele sunt cei peste 60% care în toate sondajele, dar absolut în toate, spun că direcţia în care mergem nu este bună şi că tot mai bine a fost  înainte. Vă place sau nu, aşa spun. Eu vă întreb, în virtutea democraţiei pe care o clamaţi, cu aceştia cum rămâne ? De ei de ce nu se ţine seama ? Pe ei de ce nu lăsaţi să-i apere cineva ? De ce ne agasaţi numai cu ce spun „specialişti” de tipul lătrăului pe care l-aţi şi promovat în fruntea unui aşa zis „institut de cercetare”, o oficină împuţită de manipulare grosolană a poporului român.

Puteţi să-mi răspundeţi LICHELE NERUŞINATE ?

Prof.Univ. Dr. Ing. Dumitru Stanciu

12.06.2013