Arhiva categoriei: Stand-by

Categorie stand by. Cine nu-și selectează categoria, va trimite materialele aici.

COMUNICAT

Partidul Socialist Român a aflat cu îngrijorare că salariații care au participat la greva spontană de la sfârşitul anului 2016 în fabrica De’Longhi din Jucu, judeţul Cluj sunt forţate să semneze demisii ca pedeapsă pentru acţiunea lor.

Partidul Socialist Român condamnă asemenea practici și solicităm companiei să înceteze asemenea practici.

Ne exprimăm solidaritatea cu angajaţii companiei şi le recomandăm să nu mai semneze asemenea hârtii.

Biroul Executiv al PSR

Festivalul revistei comuniștilor germani de la DKP

În perioada 1-3 iulie a avut loc la Dortmund festivalul revistei Unsere Zeit  (adică, pe românește, Timpul Nostru, vezi http://www.unsere-zeit.de/). Festivalul a avut loc într/un parc de lîngă Dortmund, numit Wischlingen. Deja festivalul a intrat în tradiție – se desfășoară din doi în doi ani din 1974, organizat fiind de revista Unsere Zeit (redactor șef Nina Hager) și de Partidul Comunist German DKP (președinte Patrick Kobele). Cel care răspunde de activitatea internatională a partidului este un om minunat, Gunther Pohl. DKP este urmașul partidului communist istoric, interzis în 1956, după contrarevoluția din Ungaria și reînființat în 1968. Este acum un partid nu mare, dar cu tradiții și cu o istorie complicată ( https://de.wikipedia.org/wiki/Deutsche_Kommunistische_Partei )

Am fost trimis din partea Partidului Socialist Român ca observator (Internationaler Gast). Nu mai fusesem niciodată la un asemenea eveniment și pot să spun că am fost impresionat. Am ajuns acolo în toiul pregătirilor. Se montau corturi, se scriau afișe. Totul prin muncă voluntară – ei îi ziceau subotnik, la fel ca în rusește.

În ciuda vremii cîinoase (a plouat în fiecare zi și sîmbătă 2 iunie a fost și foarte frig , 12-18 grade) au participat vreo 20000 de persoane.

Imaginați-vă un parc mai mare ca Herăstrăul unde există un pavilion central acoperit. Acolo este și o scenă unde o trupă de actori a interpretat piese de Bertold Brecht. Tot acolo au venit multe edituri de stînga (!) și zeci de anticari care au prezentat mii de cărți comuniste și socialiste. Prețurile nu erau prea mari : 5-10 euro.
Apoi mai erau și patru scene semideschise unde au venit diverse trupe care au cîntat cîntece revoluționare și nu numai: irlandezi, americani, turci (grupul Yorum este celebru, cautați-l pe youtube), cubanezi, olandezi și nemți. Redska, Esther Bejarano, 44 Leningrad au fost cei mai căutați.

Pe lîngă cele 14 corturi mari erau o droaie de tarabe care vindeau băuturi (Cuba Libre!) cafea, ceai, mîncare. Pînă și o organizație a țiganilor avea o tarabă cu șliboviță, mititei și alte chestii. Erau din fosta Iugoslavie, dar pricepeau limba romani.
Au fost reprezentanți de la vreo 30 de partidelor comuniste sau de stînga din Germania și din alte țări. Inclusiv Die Linke, care a apărut în  RDG după desființarea fostului partid de guvernămînt PSUG, transformat în 1990 în Partidul Socialismului Democratic (PDS) sub conducerea lui Gysi și care și-a schimbat numele în Die Linke în anul 2005, după unificarea cu o altă formațiune mică de stînga. Am spus ”inclusiv” deoarece relațiile dintre DKP (cu scor electoral 0,3%) și Die Linke (9%) nu sunt chiar cele mai cordiale. Și nici între Unzere Zeit și oficiosul lor, Neues Deutschland.

Apoi au mai fost ambasadorii Cubei, Vietnamului, Laosului. Vedetele erau, desigur, partidele comuniste puternice: AKEL, Cehia, Grecia, Portugalia. M-am simțit între tovarăși.

În discuțiile avute cu reprezentanți ai diferitelor formațiuni de stînga (mai précis cu AKEL, KKE, PC din Irlanda de Nord, Belgia, Danemarca, Irlanda, Turcia, Siria, Irak și Palestina) am prezentat și eu situația stîngii de la noi cam așa: situația nu este una foarte bună. Propaganda burgheză spune despre PSD că ar fi de stînga, ceea este complet fals cîtă vreme ei au participat la marea privatizare (jaful secolului) și acceptă impozit cu cotă unică (flat tax, cum i se mai zice). În zona stîngii autentice sunt cîteva formațiuni – mai précis 4 – iar PSR crede că unificarea lor este o sarcină istorică. Sigur că le-am transmis salutări și urări de succes din partea conducerii partidului și a tovarășului Constantin Rotaru personal.

Subiectul la ordinea zilei era Brexitul.  Poziția partidelor comuniste era pentru ieșirea din UE (adică ieșirea dinspre stînga, Lexit). Le-am spus că poziția noastră este că milităm împotriva acestei UE, dar că dorim o UE corectată în folosul statelor sărace, care să aibă nu numai dreptul, dar și datoria de a-și ajuta firmele din proprietatea publică. Altfel nu vedem cum s-ar putea ieși din subdezbvoltare, în logica neoliberală – stat slab care trăiește din taxe. Și am vrea ca din această UE să facă parte și Rusia și Belarus. Vrem desființarea NATO și înlocuirea acestei asociații agresive – principala amenințare la adresa păcii – cu o armată europeană. Doar astfel se va putea asigura securitatea Europei.

Au fost mai multe acțiuni de solidaritate.

Una din ele a fost cu Partidul Comunist Polonez, supus unei campanii de intimidare. Reprezentanta lui, Beata Karon ne-a informat despre faptul că a avut loc un proces împotriva a 4 conducători comuniști, redactori ai revistei lor, Brzask ( Aurora) sub acuzația de propagandă totalitară. Doi au fost condamnați la amendă penală (200 și 400 de euro) iar doi (printre care și ea) la 9 luni de privare de libertate și muncă în folosul comunității. În august se va judeca recursul. Acuzația a fost că ar fi încălcat art 256 din codul penal care are următoarea formulare ”Cine promovează în public un system fascist sau totalitar sau incită la ură pe motive de diferențe naționale, etnice, rasiale sau religioase este pasibil de amendă penală și închisoare pînă la doi ani ”. Aberație! La fel cum a fost folosită la noi Legea Siguranței Naționale în perioada 1994 – 2015 pentru a ne interzice denumirea de comuniști! La început au vrut să îi condamne pentru că la manifestația de 1 m ai au avut steaguri roșii cu secera și ciocanul, folosind o lege care interzice simbolurile comuniste. Numai că legea în cauză fusese deja abrogată de Curtea Constituțională îm 19 iulie 2011 deoarece contravenea principiului libertății de opinie.

De fapt, povestea a început cu o pîră din 2013 a unui deputat al partidului (pe atunci în opoziție, acum la putere) PiS, un oarecare Bartosz Kownacki. Procurorul de atunci a refuzat să o ia în seamă. Numai că acum, acest Kownacki este ministru adjunct la apărare și a revenit cu o a doua plîngere, împreună cu niște veterani. Era în joc ambiția acestui individ. Și acum le-a ieșit motivația tribunalului a fost că articolele din Brzask susțin ”sistemul communist și Marxism – leninismul, ceea ce contravene blab la bla” . În schimb, organizațiile neofasciste își fac de cap sub privirile binevoitoare ale autorităților – de exemplu defilează și promit ”soluția finală” pentru dușmani…

A doua acțiune a fost inițiată de o numeroasă delegație de la PCF – Partidul Comunist Francez și se referea la o campanie pentru eliberarea din închisoare a militantului communist din Liban George Abdallah. El a fost condamnat la închisoare pe viață în 1984 pentru uciderea unui ofițer American, dar probele aduse nu sunt concludente. Are deja 32 de ani de închisoare la activ (mai mult ca Nelson Mandela)  și, ce i-a scandalizat pe comuniștii francezi este că deși mai mulți judecători au dispus eliberarea lui, ea a fost refuzată la insistența ambasadorilor SUA și a Israelului. Vezi

https://en.wikipedia.org/wiki/Georges_Ibrahim_Abdallah. Asta mi-a adus aminte de un alt deținut celebru, Mumia Abu Jamal, pentru care se făcea campanie acum 22 de ani, pe cînd eram în SUA

(https://en.wikipedia.org/wiki/Mumia_Abu-Jamal#Popular_support_and_opposition)

Ambii au fost făcuți cetățeni de onoare în diferite orașe. Georges Abdallah este cetățean de onoare în Bagnolet..

Mă întreb: oare nu am putea încerca și noi ceva acțiuni similare, desigur la un nivel mai modest? Pe ei i-a costat 200 000 de euro, dar mi-au zis că de regulă își scot banii vînzînd insigne (10 euro bucata, dacă nu o iei se uită urît la tine: ce dracu cauți pe aici?) steaguri, T-shirturi cu secera și ciocanul și alte simboluri comuniste. Și membrii DKP – atîția cît sunt, vreo 2000 – chiar cotizează.

 

 

IN MEMORIAM VIOREL ȘTIRBU

viorel_stirbu

Scriitorul Viorel Ştirbu a încetat din viață luni, 21 septembrie 2015, la București.
Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 23 septembrie, la ora 12.00, la Capela Cimitirului „Bellu” din București. Viorel Știrbu va fi în mormântat pe Aleea scriitorilor din Cimitirul „Bellu”.
Născut în 2 octombrie 1940, în comuna Buciumi, judeţul Sălaj, Viorel Știrbu a urmat cursurile Liceului „Simion Bărnuţiu” din Zalău şi ale Facultății de Filologie a Universităţii din Cluj-Napoca, susţinându-şi licenţa în 1964. A fost redactor la ziarul „Turda nouă”. A fost director al Teatrul de Stat din Turda (1967–1971). Stabilit la Bucureşti, a fost redactor la „Tribuna şcolii” (1972), secretar literar în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice (1973–1985), redactor principal la „Urzica” (1985–1987), şef al serviciului personal la Uniunea Scriitorilor (1987–1990), redactor la revista „Luceafărul” (1990) şi redactor-şef al ziarului „Viitorul Românesc” (1991). În 1992 a înfiinţat Editura „Viitorul românesc”, al cărei director a fost timp îndelungat.
A debutat în „Tribuna”, în 1965, cu proză scurtă, iar editorial cu volumul de schiţe şi povestiri Un septembrie frumos (1967). A colaborat la revistele „Steaua”, „Familia”, Luceafărul”, „Cronica””, „Tomis”, „Viaţa românească”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc.
viorel-stirbu-canionul-
Opera literară: Un septembrie frumos, Bucureşti, 1967; Oameni singuri, Bucureşti, 1968; Însemnările agentului Adam, Bucureşti,1968;Cortegiul, Bucureşti, 1969; Urma, Bucureşti, 1972;Canionul, Cluj-Napoca, 1975; Marele sigiliu, prefaţă de Mihai Gafiţa, Bucureşti, I-III, 1976–1980; ediţia a II-a, Bucureşti, 1987;Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan), Bucureşti, 1985; Ce departe e dimineaţa aceea…, Bucureşti, 1989; Anchetă de iarnă, I-II, Bucureşti, 1991; Paznici la drumul mare, Bucureşti, 1992; Moara de nisip, Bucureşti, 1995; ediţia a II-a (Vămile Damascului sau Moara de nisip), Bucureşti, 2003; Iisus Tămăduitorul, Bucureşti, 2000; ediţia a II-a (Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul), Bucureşti, 2003.
Publicăm mai jos fragmente din interviul realizat de Pușa Roth cu scriitorul Viorel Știrbu, apărut în vol. Convorbiri comode, I, București, Editura Viitorul Românesc, 2001.
Pușa Roth: Domnule Viorel Ştirbu, Ardealul este o lume aparte?
Viorel Ştirbu: Este o lume aparte dar este totuşi o lume românească. Adică aici, mai mereu au existat tot felul de zugrăviri ale Ardealului mai mult sau mai puţin adevărate. Eu vin dintr-o comună veche în care erau şi unguri şi evrei, dar şi un fel de slovaci, li se spunea tăuţi, şi vreau să vă spun că acolo lumea românească era o lume aparte. Exista, cel puţin până la primul război mondial, un fel de politică asemănătoare cu cea din Africa de Sud…
P.R.: În ce sens?
V. Ș: În sensul că românii erau la fel de buni de muncă, pentru a nu folosi cuvinte tari, însă suprastructura comunei aparţinea străinilor, adică poşta, banca, şcoala erau în mâna maghiarilor. Negoţul în cea a evreilor. Cei mai amărăşteni erau totuşi ţăranii români.
viorel-stirbu---moara-de-nisip-
P. R.: Aţi crescut în inima Ardealului, însă ultimele dvs cărţi, Moara de nisip şi Isus tămăduitorul, le-aţi scris departe de această lume. Ați reuşit să vă desprindeţi, să vă obiectivaţi faţă de această lume?
V. Ș.: Nu cred că am reuşit nici să mă desprind, nici să mă obiectivez, ca să fiu sincer. Sigur însă că m-am străduit. Ba chiar bag de seamă cî pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai des mi-amintesc de lumea de de acolo și tot mai des mi-e dor de ea, şi mi se pare că modul în care am trăit a fost totuşi unul bun. Era mediul în care contau foarte mult cinstea, cuvântul, omenia, prietenia, simţul comunităţii, lucruri care dispar pe zi ce trece. Societatea de astăzi este, din păcate, robită banului.
P. R.: Am observat că în cele două romane şi mai ales în Isus tămăduitorul ați folosit foarte multe regionalisme. Este acea nostalgie după locul natal?
V. Ș.: Este, bineînţeles. Dar şi un pic de ambiţie. De pildă, în zona lingvistică a Moldovei scriitorii de acolo au adus foarte mult. Îmi cer scuze dacă am să-i citez doar pe Creangă şi Sadoveanu, care au îmbogăţit limba română folosind cuvinte moldoveneşti atât de plastice. Scriitorii din regat, şi să ne gândim doar la Fănuş Neagu şi la Marin Preda, au îmbogăţit tipologia dar şi limbajul. Eu am zis că trebuie ca anumite lucruri să fie cunoscute şi din zona noastră, pentru că, deşi ardelenii au dat tot felul de politicieni, ba prim-ministru, ba mai ştiu eu ce, din punctul nostru de vedere nu au făcut mare carieră. Adică sunt câţiva scriitori ardeleni foarte serioşi care au dat o mare literatură – şi mă gândesc la Slavici, la Rebreanu, mă gândesc chiar şi la D. R. Popescu, dar el e totuşi mehedinţean trăit în Ardeal, mă mai gândesc şi la Vasile Rebreanu, Ion Lăncrănjan dar şi la alţi prieteni de-ai mei din Cluj. Ei au reuşit să aducă o anume tipologie ardelenească, un anume tip de luptător pentru dreptate socială, politică şi naţională, dar s-au ferit mereu de cuvintele neaoşe. Eu am băgat de seamă că multe ardelenisme fac parte din fondul latin de cuvinte. În general, s-a spus că multe dintre cuvintele noastre din Ardeal sunt de origine maghiară. Vă spun că din tot ceea ce am folosit în cărţile mele poate cinci la sută să fie de origine maghiară, dacă nu cumva aparţin fondului comun de cuvinte.
P. R.: V-aţi înscris şi aţi păstrat tradiţia prozei ardeleneşti?
V. Ș.: Da, cu aceste ultime două cărţi, da. Cele din tinereţe nu aveau nici o caracteristică ardelenească. […]
P. R.: Moara de nisip este doar o metaforă sau este emblema unei lumi în care se macină zădărnicia?
V. Ș.: Din păcate, iluziile oamenilor se cam macină. Într-un fel sau altul, oamenii trăiesc o mare dezamăgire. Câtă vreme suntem tineri şi puternici sau maturi şi puternici, nici nu ne gândim la moarte. Dar ea totuşi vine. Încet-încet, subtil, pe nesimţite, vine. Aceasta este una dintre cele mai mari iluzii. În Moara de nisip am avut în vedere şi perioada la care m-am referit, urmărind evenimente cam de la începutul anilor ’40 până în anii ’90. Eu am trăit într-o lume care a avut multe iluzii. N-aş spune că toate iluziile s-au sfărâmat, pentru că de pe urma acelei lumi a rămas o mulţime de lucruri.
P. R.: Cum asociaţi titlul cu substanţa epică a romanului?
V. Ș.: Nu cu mare dificultate, pentru că personajele din Moara de nisip, cât nu înţeleg, cât înţeleg din vremurile pe care le trăiesc, sunt lotuşi legate de ele şi acţionează cam în spiritul acelor vremuri. Acum am să vă spun ceva. În literatura postmodernistă, cum se numeşte astăzi, scriitorii le ştiu pe toate. Ştiu de la început ce final va avea cartea şi fac tot felul de giumbuşlucuri, ca să le zic aşa. Eu nu fac parte din această categorie, fără a crede că acesta este un merit. Sunt mai la remorca scriitorilor clasici şi am preferat să văd evenimentele, să le scriu aşa cum le-am perceput eu, fără să-mi dau neapărat cu presupusul. Nu sunt partizanul scriitorului exeget al propriei opere. De aceea s-ar putea ca eu să nu pot să vă răspund la multe întrebări, să fiu depăşit de ele.
P. R.: Apropo de romanul poliţist – evident mă refer la Însemnările agentului Adam. Cum aţi trecut la acest gen despre care unii spun că ar fi un gen uşor, ar fi cartea de buzunar, deşi sunt atâtea romane poliţiste care au rămas în istoria literaturii?
V. Ș.: Da, Crimă şi pedeapsă, de pildă. Eu am făcut liceul prin anii ’50. În acea perioadă Liviu Rebreanu era interzis, ca şi Camil Petrescu şi Dostoievski. Prin anii ’60 au început să apară multe traduceri, aşa încât am avut la un moment dat posibilitatea de a citi mai mulţi scriitori străini decât români. Îi citeam pe Steinbeck, Faulkner, Hemingway, Kafka etc, care cred că m-au influenţat. De aici mi s-a tras întâmplarea de a rezolva unele probleme cu tehnici ale romanului poliţist. Nu ştiu în ce măsură am reuşit, dar îmi amintesc că, de pildă, Însemnările agentului Adam a apărut într-un tiraj de peste o sută de mii de exemplare şi s-a vândut.
marele sigiliu viorel stirbu
P. R.: Aţi scris şi un roman istoric, Marele sigiliu, dedicat lui Nicolae Bălcescu. În ce măsură credeţi că acest gen mai este acceptat de public? Vă întreb atât în calitate de scriitor, cât şi de editor.
V. Ș.: La vremea când am scris eu cartea, nu era o problemă să te apuci de subiecte istorice, pentru că noi am trăit o perioadă de negare a istoriei noastre. De fapt, o trăim şi acum. Pe vremea aceea aveam cititori. Cred că am scris Marele sigiliu din două pricini: o dată, pentru că am avut, eu ca şi mulţi alţii, un sentiment de frustrare. Iorga începuse să fie reeditat abia prin anii ’60. Eu am făcut istoria României după manualul de la sfârşitul anilor ’40, începutul anilor ’50, istoria lui Roller, în care lucrurile erau foarte schematizate şi am rămas cu impresia că nu cunosc istoria naţională. Pe de o parte. Pe de alta, apăruse romanul lui Camil Petrescu, Un om între oameni,care, gândeam eu atunci, era şi el un pic prea schematic. Aşa gândesc şi acum. Camil are cuvinte grele la adresa lui Heliade Rădulescu, a Brătienilor, la adresa multor oameni din epocă. Eu am convingerea că istoria trebuie luată aşa cum este, şi nu rescrisă din perspectiva prezentului. Sigur, un autor îşi poate permite să o rescrie dar fără imixtiuni conjuncturale. Astăzi, cred că, din nou, cititorul român trăieşte această frustrare, pentru că i se refuză iarăşi propria istorie şi s-ar putea ca peste câţiva ani să fie încă o răbufnire similară cu cea pe care am trăit-o noi prin anii ’60-’70.
P. R.: Domnule Viorel Ştirbu, ce înseamnă să conduci o editură? Este o aventură?
V. Ș.: Nu, mai ales când duci o politică culturală proprie, neconformistă. Bineînţeles că trebuie să te descurci cu propriile mijloace, fiindcă dacă te pui la dispoziţia unora sau altora, grupurilor mai mult sau mai puţin interesate, eşti sprijinit. Dacă vrei să faci lucruri să le spunem independente, riscurile sunt mai mari. […]
P. R.: Aţi riscat şi aţi publicat poezie, aţi debutat autori. Alte cărţi apărute la editura dvs. sunt studii pe teme deosebite, documente de arhivă, restituiri…
V. Ș.: Într-adevăr, am publicat de-a lungul anilor volume de restituire documentară dar şi cărţi de creaţie originală, nu numai de literatură, ci şi din alte domenii culturale. N-am făcut cât ar trebui, nici vorbă. Totuşi, de zece ani reuşim să navigăm prin aceste vremuri grele şi îmi permit să trag o concluzie. O să vă rog să-mi scuzaţi lipsa de modestie. În general eu sunt un om modest, ba chiar pun mare preţ pe modestia oamenilor şi cred că lumea ar trebui să fie mai smerită. Indiferent de vremuri, cred însă că oamenii adevăraţi îşi dau măsura mai ales în perioade grele ca aceasta. Aşa, vorba lui Creangă, „la plăcinte înainte, la război înapoi.” În vremuri grele se verifică şi caracterul şi prieteniile, loialitatea ş.c.l.
P. R.: În calitatea dvs. de editor, simţiţi presiunea exercitată de civilizaţia imaginii?
V. Ș.: Da, dar nu în sensul că televiziunile sau cinematograful ar fura obiectul muncii scriitoriceşti. Nu în acest sens, ci în acela că, din păcate, filmele comerciale şi televiziunile, care sunt toate comerciale, coboară foarte mult nivelul publicului. Eu înţeleg această raţiune de tip comercial, să-i dai publicului ce vrea, dar ar trebui ca intelectualitatea, cărturarii să nu coboare ştacheta prea mult, pentru că ajungem din nou în junglă.
P. R.: Aţi trecut prin lumea ziaristicii. Se risipeşte un scriitor făcând, chiar sporadic, ziarisitică?
V. Ș.: Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş vrea să revin. De câtăva vreme am auzit chiar şi un ministru spunând: „Eu nu sunt pentru educaţie, ci pentru informare.” Sigur că da, informarea este foarte bună şi necesară dar e foarte bună atunci când vine la omul educat. Jurnalistica nu poate ocoli această latură formatoare, educativă, creatoare de caractere. Eu am început cu gazetăria imediat după terminarea facultăţii, la un ziar raional, „Turda nouă”. Mi-a plăcut, iar după ’89 am făcut un an şi ceva gazetărie. Atunci mi se părea că scriitorul are multe de câştigat pentru că un ziarist adevărat este şi un condeier bun. În plus, se află mereu în contact cu evenimentele, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna în cazul scriitorului. […

Puterea de stat în România capitalistă

Cine studiază istoria României vede că în România modernă și contemporană, în cadrul a ceea ce s-au numit guvernări democratice, în capitalism, puterea de stat a fost una abuzivă, discreționară. Cu adevărat, noi nu am avut niciodată un stat de drept, în care legea să apere drepturile și libertățile cetățeanului, în perioadele așa-ziselor guvernări democratice.

Astfel, în sensul celor de mai sus, istoricul Florin Constantiniu, în ”O istorie sinceră a poporului român”, arată:

”Vechea și nociva tradiție a formei fără fond s-a manifestat și în constituția din 1923, în care mulți au văzut temelia unei vieți politice de autentică democrație. Realitatea a fost cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituția a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate față de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituției a fost strigătul partidelor în opoziție, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinței alegătorilor a fost o practică obișnuită în perioada interbelică, și în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găsește o exclentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii ”epoca de aur” a democrației românești, descriere care arată adevărata față a acestei democrații: ”mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri, de alegeri cum sunt înțelese și practicate de români, de administrația română, de armata română, de magistrații români. A fost o urgie absurdă și barbară, dezlănțuită de sus în jos peste o populație pașnică și liniștită … S-au arestat delegații și candidații, s-au furat urnele și cărțile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schinguit și snopit sub ciomege sute și mii de alegători. Îngrozită, populația se ascundea în pădure […] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lașitate abjectă. Părea o revoluție a uniformelor militare și administrative, o revoluție a statului, prin organele sale conștiente și inconștiente, împotriva cetățeanului <<civil >>”. Ceea ce dă măsura precarității democrației românești este absența reacției la astfel de stări de fapt: ”Nici o conștiință nu s-a revoltat – scrie mai departe Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simțeam, în fața lașității generale, sentimentul de rușine care m-a cotropit când, după asfaltul șoselelor europene, ajunsesem în gropile și șanțurile șoselelor noastre naționale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte șanțuri prăfuite și înglodate mai are și biata noastră conștiință națională. Câte moravuri din alte vremi, ce educație neisprăvită, ce lipsă desăvârșită de simț al dreptății și al demnității individuale”.

Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu, a răspuns la telegrama de protest a acestuia: ”nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoștea și marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânca în viața noastră politică.” 1

În ziua de azi, este aproape identic, singura diferență este dată de faptul că, în urma progresului tehnic, a fost înlocuit ciomagul cu mijlocul pervers reprezentat de mass-media capitalistă, ca metodă de convingere.

Nu cu mult timp în urmă, am făcut împreună cu domnul profesor Gheorghiță Zbăganu o analiză a motivației Curții de Apel București, din iulie 2013, prin care se respinge recursul făcut de Comitetul de reorganizare a Partidului Comunist Român, prin intermediul președintelui de atunci, domnul Petre Ignatencu, la hotărârea de respingere a cererii de înscriere a Partidului Comunist Român. Am fost de acord amândoi că motivația legală a fost înlocuită cu cea propagandistică anti-comunistă, un semn clar că statul de drept nu există decât pe hîrtie. Se spune acolo, în motivație, că nu se poate înregistra Partidul Comunist Român pentru că în decembrie 1989 poporul a făcut revoluție tocmai pentru răsturnarea comunismului și instaurarea democrației. Nu mai spun că la noi, până în decembrie 1989, a fost socialism, comunism nu a fost încă nicăieri în lume, însă în decembrie 1989, oamenii nu au ieșit în stradă ca să dărâme socialismul, ci pe Nicolae Ceaușescu. Oamenii doreau înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu cu un lider tip Gorbaciov. Chestia cu ”Jos comunismul!” a apărut de abia în primăvara lui 1990, când a avut loc o altfel de confruntare. Bună observația domnului Gheorghe Ungureanu, președintele Partidului Comuniștilor Nepeceriști, din întâmpinarea sa la hotârîrea de respingere a Tribunalului București, prin care domnul Ungureanu remarcă că în cazul mai sus menționat, Tribunalul, care s-a bazat în motivația sa pe elemente de ideologie, în fapt elemente de demagogie anti-comunistă, procedeu preluat apoi de Curtea de Apel, s-a substituit prin aceasta Curții Constituționale.

Închei cu un citat din Manifestul Partidului Comunist, care se potrivește de minune puterii de stat din România așa-zis democratică: ” Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.” 2

04. 09.2013, București
K.V.

1 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 332-333

2 Karl Marx, Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm