CRIMELE CAPITALISMULUI (3)

Am scris numai două episoade despre aceste terifiante „produse” ale sistemului care încearcă să ne aburească cu diverse denumiri, mai umanizate cred apologeţii lui, dar care rămâne capitalismul şi simt nevoia să fac anumite precizări lămuritoare. Eu nu am să scriu despre crimele punctuale, împotriva lui X sau lui Y, CI NUMAI DESPRE CRIMELE ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN. Mai fac precizarea că am să scriu despre lucruri incontestabile, evidente pentru orice individ indiferent de pregătirea lui, de nivelul lui intelectual. Fiind stârnit de guriştii din mass-media românească, sătuii de după decembrie 1989, cei care îmbătaţi de  avantajele lor vorbesc numai la comandă şi spun numai ceea ce li se cere să spună, m-am gândit că este etic, civic, responsabil să scriu despre ceea ce se întreprinde împotriva celor care-şi plâng pe drumuri locurile de muncă pierdute, din intreprinderile distruse şi valorificate la „fier vechi”, să scriu despre medicii care  împreună cu tot personalul medical românesc  mor de foame – nu mă refer aici la cei care realizează venituri rotunjoare din cabinetele particulare – dar cărora li se impută că nu se gândesc şi la pacienţii condamnaţi la o moarte sigură, singurul lucru sigur din România postdecembristă, să scriu despre bătrânii îndobitociţi de mizerie şi foame care nu mai realizează pe ce lume trăiesc etc. Am hotărât să scriu despre tabloul apocaliptic al României de astăzi şi, chiar dacă metaforic, despre cei care s-au spetit să o aducă în halul în care este. La o emisiune televizată noaptea târziu, când nici dracul nu  o mai urmăreşte, un vajnic anticomunist recunoştea, cu jumătate de gură, că înainte de 1989 sistemul economic din România era coerent, funcţiona adică fără să-şi dea cu stângul în dreptul, şi asigura poporului român ceea ce  nu se mai poate asigura astăzi: un nivel de trai decent.  În timpul dimineţii, tot de pe ecranul afurisitului de televizor, de la o emisiune „culturală” autointitulată, se vorbea despre oamenii de cultură care au acceptat „pactul cu diavolul” şi au colaborat cu comuniştii fiind de acord să muncească pentru poporul român. Şi eu, produs comunist 100%, am muncit pentru poporul român, nu pentru comunişti. Şi mie, la prima şi singura mea ieşire în occident, înainte de 1989, mi s-a făcut o asiduă propunere să –mi părăsesc ţara şi să „lupt” de acolo, „din libertate”, împotiva poporului meu, a României  mele. Mă întreb, stând strâb şi judecând drept, ce ar fi însemnat să părăsească România 20 de milioane de locuitori şi să mai rămână aici numai vreo câteva sute de mii, cei „orbiţi” de comunism.  Se mai putea construi toată AVEREA pe care se speteşte vânzând-o pleava socială de pe aici şi venită de aiurea ? Mai aveau ei cum lupta anticomunist pentru a-şi umple burdihanurile nesăţioase la supraplin în timp ce aceia care au muncit comunist şi au realizat „strânsura” îşi caută mâncarea prin gunoaie ? Este dureros, foarte dureros, să constaţi că, după decembrie 1989,  în ţara lui, poporul român nu mai contează.  Să te faci că nu-i auzi, democratic bineînţeles, pe cei peste 60% care strigă că drumul „ales”, de fapt impus României, nu este bun constituie baza CRIMEI CAPITALISTE FUNDAMENTALE  COMISĂ  ÎMPOTRIVA POPORULUI ROMÂN. Sistemul „a produs”o invenţie diabolică, „Punerea în posesie”, invenţie de care unul dintre dobitocii „comunismului”  antedecembrist nu este străin şi care dobitoc ar trebui să se sinucidă – dacă ar avea o brumă de bun simţ în oase – ori de câte ori îi vede pe cei ce îi erau atunci „tovarăşi” şi constituie astăzi „gulagul” românesc. Prin această „inginerie capitalistă”, O ALTĂ CRIMĂ ABOMINABILĂ, poporul român, trăitor acum pe teritoriul ţării, este obligat „să facă decontul” către urmaşii celor care au fost deposedaţi, corect conform preceptelor Mântuitorului Iisus care susţine că trebuie să-ţi strângi comori  în Cer şi nu pe Pământ, la 11 iunie 1948. În acest mod, toţi vântură lume începând cu abdicatul rege „cu tot nemul lui” flămând, legitim şi ilegitim taie „hălci” bunicele din munca mea şi a celor ca mine şi  apoi şi le adjudecă fără să clipească, în modul cel mai natural posibil. Nu mi-am imaginat niciodată că am să cotizez pentru un rebut profesional din zona Moldovei care a fost declarat de abdicat principe. Cum este şi normal, există indivizi – plătiţi bineînţeles – care-l  tămâie pe abdicat de dimineaţa până seara încercând să inducă în minţile românilor ideea corectitudinii existenţei pe Pământ a capetelor încoronate dar leneşe, atât de leneşe încât trebuie să trăiască parazitar din munca celor care trudesc pentru a exista. Printre ei se remarcă un predicator, format  pentru a-L sluji pe Dumnezeu dar care, pragmatic, L-a trădat şi a sărit în caleaşca plină cu arginţi a dracului.  Treaba lui. Treaba mea este să mă apar şi să-mi apăr munca, dacă mai pot, de cei care mi-o „valorifică” sau o oferă cadou fără să clipească. Predicatorul, un individ care înţelege limitat lumea în care se învârte, militează pentru împrăştierea cu largheţe a averii României deoarece el nu a contribuit cu nimic, dar absolut nimic, la producerea ei. Dar acestea sunt dureri asupra cărora am să revin în cadrul acestui serial.

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu