CRIMELE CAPITALISMULUI 5

Am reflectat mult şi încă mă mai gândesc dacă în intervenţiile mele viitoare, care, aşa cum am promis, vor fi axate pe diverse domenii, să concentrez  discuţia pe analiza unor date ştiinţifice riguroase sau să comentez „rănile” cotidiene provocate de criminalul sistem capitalist pe „trupul” societăţii româneşti.

Pornind de la ideea că fac ceea ce fac pentru a-i ajuta pe cei „ameţiţi”  cu drogul „bunăstării care va să vină” să înţeleagă pericolul care-i paşte, cred că mai de efect ar fi să le prezint şi să le comentez „fotografiile” societăţii, în toată hidoşenia lor, decât să fac un excurs ştiinţific printre statistici seci şi de neînţeles pentru cei mai mulţi şi, poate, de nebăgat în seamă de cei care se consideră „capabili de înţelegere”.

Dacă, spre exemplu, aş scrie că producţia industrială, în România, reprezenta, în 1993 faţă de 1985,  doar 45%, sau că personalul din activitatea de cercetare-dezvoltare pe sectorul de execuţie mai era, în 1994, de 58 000 de persoane, ori că greutatea specifică a comerţului exterior (la export) în comerţul mondial era, în 1985,  de 0,53 iar în 1993 ajunsese la 0,12, nu cred că mama mare, dacă ar mai fi trăit, împreună cu cei din jurul său, cu tot neamul meu adică, ar fi înţeles mare lucru din ceea ce doream eu să le transmit. De aceea am să încerc comentariul direct al fenomenului luat în discuţie cu toate cauzele şi implicaţiile lui.

Din această perspectivă, în intervenţia de faţă am să mă refer la „circul de la bacalaureatul” din  România, de anul acesta. Aceasta nu înseamnă că ceea ce se întâmplă acum nu s-a mai întâmplat şi în anii anteriori din perioada postdecembristă. Cum era de aşteptat, CRIMINALUL SISTEM CAPITALIST a „pus pe butuci” şi învăţământul românesc şi, după ce a comis această ispravă, întocmai ca un Păcală idiot, acest sistem generator de crize fără sfârşit s-a trezit afirmând, prin oligofrenii săi reprezentanţi, că învăţământul românesc produce „proşti fără nici o competenţă”.

Până una, alta să reţinem că, după ce am fost „băgaţi” pe „axa binelui”, pragmatici şi cu ochii în castronul americanului, etalon, după 1989, pentru românul zăpăcit în „revoluţii”, am implementat şi noi pe meleagurile mioritice, denumite mai simandicos „Grădina Maicii Domnului”, evaziunea fiscală ca sport naţional şi mita ca rachetă de tenis de ultimă generaţie, ultraperformantă adică.

Mita, dragii mei, presupune dare şi luare de foloase necuvenite (de parcă, astăzi, ar fi ceva necesar care să fie necuvenit, pe lumea aceasta) materializate în principal prin bani. Banii pot fi dobândiţi greu, prin muncă, şi atunci nu-ţi prea vine să îi dai mită sau pot fi dobândiţi uşor, prin furat, mai pe româneşte, şi atunci îi poţi învesti în mită. Furatul banilor se practică mai ales din sacul statului deoarece paznicii puşi să-i păzească sunt fie ameţiţi de incompetenţă, fie preocupaţi să fure şi ei. Mita este pricipalul pui clocit de corupţie. În sistemul economic capitalist corupţia şi cu puiul ei mita nici nu sunt considerate lucruri pre rele. Despre ele, nişte rafinaţi jurişti americani, în incitanta carte intitulată „Înainte de Watergate: Probleme ale corupţiei în societatea americană” , citându-l pe Samuel Huntington,  afirmă îngăduitor: „corupţia poate fi la fel de funcţională pentru menţinerea unui sistem politic ca şi reforma. Corupţia poate chiar să fie un substitut al reformei şi atât corupţia cât şi reforma pot fi substitute pentru revoluţie”. Tot acolo ni se oferă „ câteva exemple de teorii care privesc diversele funcţii sociale pe care le-ar putea îndeplini corupţia – fie factor de echilibru economic, fie un răspuns la cerinţele consumatorului, o cale dezaprobată spre atingerea unui scop acceptat favorabil, o modalitate de ascensiune pentru minorităţi, un factor de facilitare a dezvoltării  economice, fie un răspuns la frustraţiile datorate dezvoltării. Fără îndoială, într-un moment sau altul, în Statele Unite, corupţia a îndeplinit toate aceste funcţii”.  Cât priveşte „drăgălaşa” de mită, aceiaşi  autori  ne „luminează” cu următoarele: „Există, de exemplu, vreo ţară europeană sau o jurisdicţie regională în care un om de afaceri inteligent să întâmpine atât de puţine impedimente în oferirea de mită pentru a-şi atinge scopurile, aşa cum se întâmplă în Chicago şi Illinois, pentru ca să luăm un stat din partea superioară a ierarhiei corupţiei ? În ultimii şase ani cu greu poţi să găseşti în aceste state un singur funcţionar de stat sau municipal care ocupă o funcţie eligibilă şi care să nu fi luat mită. Guvernatorul statului a luat 300 000 de dolari, cotă din pariurile la cursele de cai. Secretarul de stat  s-a bucurat de atât de mulţi donatori, încât apartamentul său gemea de plicuri şi şperţuri. Funcţionarul de la Cook County a fost găsit vinovat pentru primirea de mită din partea falsificatorilor scrutinului electoral  în timp ce numeroşi consilieri municipali din Chicago au fost condamnaţi pentru jecmănire, delapidare, precum şi luare obişnuită de mită…”.

Aşadar de ce să fim noi, românii, cuprinşi de frisoane de cinste atunci când nişte „amărâţi” de părinţi, mame sau taţi de puşlamale de elevi, dau, acolo, câţiva gologani unor „amărâţi” de profesori care imbecilizaţi de mizerie şi de dorinţa de a accede şi ei în „clasa de mijloc” se trezesc, sau poate nici nu se mai trezesc, că fac pocinogul de a lua „folosul necuvenit”.

Atunci „organele pentru securitatea statului” intervin prompt şi agită zeci sau sute de copii nevinovaţi, preocupaţi – lucru explicabil pentru indivizii proveniţi din medii  sănătoase social şi serioase – să-şi urmeze şi ei drumul fără mită, în viaţă. Dar cum să îţi mai stea mintea la Bădia Eminescu ori la Teorema celor trei perpendiculare dacă curcanii statului se înfoaie în jurul tău gata, gata să îţi pună cătuşele – întocmai ca la americani – şi să îţi citească silabisit drepturile. Lumea râde, îşi dă coate şi se aşează de o parte sau alta a baricadei. Aşa este lumea sau aşa este de când lumea ! Situaţia reală este, însă, de plâns. Circul bacalaureatului din România este un simptom care denotă o societate virusată de un criminal pe cât de invizibil pe atât de pervers: CAPITALISMUL. În acest sistem economic totul este de vânzare dacă se găseşte un prost care să cumpere. Şi cum nu-i prost cine cere ci este tâmpit cine dă, treaba „sfârâie” încinsă în „Grădina Maicii Domnului” căci, dată fiind „sfinţenia” locului, Dumnezeu nu mai este cu ochii pe noi şi putem face orice dorim.

 

Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu

06.07.2013