Poate cea mai tipică trăsătură a unei fiinţe umane, sănătoasă la minte, este înclinaţia sa altruistă pe care se fundamentează solidaritatea umană şi responsabilitatea socială.
Dacă, din păcate, altruismul nu este cultivat la individ printr-o educaţie susţinută, din cea mai fragedă vârstă, această trăsătură se poate veşteji o dată cu înaintarea în viaţă şi se dezvoltă în om egoismul său, dorinţa de a acumula numai pentru sine, de a avea numai pentru el, de a se diferenţia net, prin averile sale dobândite pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe, de ceilalţi membri ai societăţii. Să trăieşti numai pentru tine însuţi şi să nu-ţi pese de ceilalţi constituie baza unei doctrine ideologice, generată de egoismul uman, care se vântură astăzi nefast prin lume denumită neoliberalism.
Fundamentarea traiului nostru posdecembrist pe această macabră ideologie reprezintă o altă importantă CRIMĂ A CAPITALISMULUI în România.
În perioada verii îmi petrec o mare parte din timp în satul natal. Cu acest prilej discut cu consătenii mei vrute şi nevrute, pentru ei, dar importante aspecte ale vieţii, pentru mine. Mai deunăzi am stat de vorbă cu un cunoscut mai apropiat de vârstă cu mine care se ocupă cu „afaceri” comerciale şi cu un tânăr muncitor la o „societate” străină care căpuşează vârtos economia romînească. „Bătrânul” a concluzionat, cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, că „vremurile sunt grele dar trăim şi noi destul de binişor”. Tânărul, fără să piardă ocazia să-mi amintească repulsia sa pentru „fostul” socialism din România, a concluzionat şi el că abia acum trăieşte bine, că are posibilitatea să asculte liber tot ce îşi doreşte, de fapt – după părerea mea – tot ceea ce i se inoculează.
Las la o parte faptul că ambii mei interlocutori au fost şcoliţi şi formaţi profesional în perioada socialistă (numai atunci exista o preocupare atentă pentru realizarea unei resurse umane înalt pregătită tehnic în organizaţii precum: şcolile profesionale, liceele tehnice, institutele de învăţământ superior tehnic etc. ) şi le reamintesc, dintr-o pornire umană şi preventivă, că şcoala românească în care ar trebui să se formeze fiii şi nepoţii lor produce, astăzi, „proşti fără competenţe”, după cum afirmă un netot cocoţat de spuma neagră a valului politic într-un loc de decizie unde nu are ce căuta. Mă cutremur când constat, la interlocutorii mei, preocupări numai pentru problemele lor şi atât. Să-ţi afirmi satisfacţia că trăieşti binişor sau chiar bine fără să observi, sau dacă observi să te faci că nu vezi, nenorocirile şi mizeria din jurul tău mi se pare sinistru. De aceea, pe scurt şi documentat din realitatea care mă sufocă, aş dori să reamintesc „fericiţilor” din jurul meu câteva aspecte, în care aş dori să-i ferească soarta să pice, care creionează tabloul „fericirii” neoliberale instaurată în România postdecembristă. Fără prea multe comentarii şi dezbateri am să prezint „sec” câteva realităţi peste care, om normal fiind, nu poţi trece.
O mamă se plânge că era să-şi piardă pruncul din cauza unui virus care ar fi putut fi anihilat prin vaccinare. Vaccinul însă nefiind subvenţionat de stat şi având un preţ rotunjor nu este accesibil celor cu buzunarul mai gol ai căror copii rămân, în acest mod, condamnaţi la moarte şi acest lucru se întâmplă tocmai în „ţara egalităţii şanselor”.
La o emisiune săptămânală, de divertisment, prezentată la o televiziune „filantropică”, se fac insistente cereri de „pomeni”, din partea celor care au, pentru un procent infim reprezentând pe cei aflaţi în grave suferinţe pe care „statul egalităţii şanselor”, preocupat să umple burţile şi buzunarele celor care-l călăresc, se face că nu-i observă.
România este, astăzi, ţara familiilor dezmembrate din cauza părinţilor care se duc încotro văd cu ochii, în căutarea unor bani spurcaţi dar necesari. În aceste familii se petrec tragedii incredibile în care sunt implicaţi minori înfometaţi, bătuţi sau chiar asasinaţi.
Pe drumul care leagă satul meu de oraşul Ploeşti, pe un traseu de 18 kilometri, se văd la tot pasul tinere românce, ţigănci, basarabence ş.a. care se vând, practică adică prostituţia, pentru a putea trăi. Îi întreb pe cei care au acasă o mamă, o fiică, o nepoată ce-ar simţi dacă le-ar vedea presărate pe drumul pierzaniei ? Ce fel de popor creştin suntem noi dacă afirmăm că „trăim bine” când cei de lângă noi se nenorocesc pentru a supravieţui ? Înainte de a chicoti şi a face glume deocheate „despre fete” ar trebui să încercăm o umbră de empatie când privim spre ele.
Bărbaţi dar şi femeile „care nu mai au căutare” din cauza vârstei sau a defectelor fizice se oferă să-şi vândă organe vitale sau bucăţi din acestea pentru a mai putea supravieţui, ei şi ai lor, o bună bucată de timp.
Oameni aflaţi în ultima fază a unor boli ucigaşe, cauzate de cele mai multe ori de mizeria şi de stresul instaurate în România postdecembristă, cer euthanasierea, ca singur remediu pentru a pune capăt durerilor insuportabile ce ar putea fi stăvilite cu medicamente prea scumpe pentru posibilităţile lor şi pe care „statul de drept al egalităţii şanselor” li le refuză.
În modul prezentat mai sus aş putea întocmi sute de liste. Efortul meu n-ar fi prea mare dacă cei care „trăiesc binişor sau bine” ar înţelege ceva. Sunt sigur însă că, fiind liberi să asculte ce vor, urechile lor pline de „manelele politice” ale guvernelor postdecembriste nu mai prind şi vaetele mele umanitare cu pronunţat iz comunist. Eu le doresc să trăiască „binişor sau bine” şi atunci când vor fi trecuţi în şomaj sau când viitoarele crize capitaliste vor supune familiile lor la presiuni care le vor determina să facă gesturi incredibile.
Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu
10.07.2013