Despre intoleranță

Cu toată încărcătura mea intolerantă aş dori, oameni buni, să vă vorbesc despre toleranţă. Cu siguranţă că vă veţi întreba, este ceva specific naturii umane, ce criză interioară mi-a provocat această pornire ? De unde vine dorinţa mea aceasta de a mă „descărca” mental şi psihic în acest moment ?

N-am să vă dau pe loc un răspuns sec şi gata. Probabil şi posibil că parcurgând gândurile mele expuse în această intervenţie vă veţi da, fără îndoială, seama ce s-a întâmplat.

Citesc, ascult şi văd luările de poziţie ale unor vieţuitoare, mai indicate sau mai puţin indicate prin prisma pregătirii lor faţă de problema în discuţie să aibă opinii, menite să pară judecăţi de valoare dar care sunt fără conţinut şi valoare şi care se remarcă, de fapt, printr-un numitor comun: obrăznicia. Aceasta deoarece printre alte cuceriri postdecembriste ale trăitorilor pe pământ românesc se numără şi libertatea de a fi obraznic. Am reuşit să dărâmăm egalitarismul şi suntem, iată, astăzi, obraznici cât cuprinde comportamentul nostru în tot ceea ce facem, de fapt în tot ceea ce nu facem ci distrugem adică. O să vedeţi, un pic mai încolo, că şi distrugerea aceasta are ceva sistematic în ea şi se face sub anumite sloganuri, asta ca să nu se spună că nu suntem organizaţi şi meticuloşi în prostia noastră. Rezultatele constând în ruinarea „cetăţii” noastre ar contrazice pe oricine ar încerca să susţină contrariul. După un şir întreg de întâmplări nefericite care s-au petrecut cu neamul meu, după 22 decembrie 1989, după minciunile cu „democraţia” şi „statul de drept” implementate, cu patos şi tenacitate drăcească, de americani şi de acoliţii lor occidentali în minţile unor români „idiotizaţi”, după un şir întreg de fărădelegi prin care românii au fost deposedaţi de banii adunaţi în „puşculiţa” lor comunistă timp de peste cincizeci de ani, după ce trăitorii în apartamentele comuniste au început să fie aruncaţi în stradă, după ce am revenit la analfabetism şi tuberculoză, după ce în nopţile cu ger năprasnic, de iarnă, îngheţăm, la propriu, pentru că sărăcia ne-a obligat să ne debranşăm de la reţeaua de termoficare, după ce mare parte dintre noi am ajuns să trăim dormind sub cerul liber şi să ne batem pentru resturile de hrană din tomberoane cu şobolanii, pisicile şi câinii, după ce s-a încercat să fim deposedaţi şi de Dumnezeul nostru prin batjocorirea religiei noastre, a icoanelor şi bisericilor mai rău ca-n evul mediu, după ce o mică parte dintre noi, reprezentată de lichelele fără brumă de caracter, s-a regrupat în minoritatea îmbuibată şi aservită celor din exterior care-i protejează, după toate acestea şi după multe altele m-am hotărât să mă retrag în cochilia mea, să mă prefac indiferent la toate, să devin egoist şi să nu mai ajut pe nimeni, având în vedere că nimeni nu mă mai respectă sincer pe mine, pe fostul…

Dar, pentru că întotdeauna există un dar, echipat fiind, de la Dumnezeu, cu cele câteva simţuri care-mi mai funcţionează încă, n-am reuşit să mă „debranşez” total de la societate. Şi, astfel, sunt nevoit să ascult, să văd şi să citesc, zilnic, valuri de ocări la adresa celor de „teapa” mea, a celor care, poate, dormind şi mâncând mai puţin sau, uneori, de loc, am muncit pe brânci ca să realizăm în această ţară centrale nucleare, viaducte remarcabile, şosele de necrezut, şcoli, spitale, întreprinderi creatoare de nenumărate locuri de muncă, multe blocuri de locuinţe, „urâte” şi sub forma unor cutii de chibrituri ( eu nu suport pluralul chibrite) culcate sau în picioare în care trăiau ieri boschetarii de astăzi, deposedaţii adică.

Cine sunt cei care ne ocărăsc ?

Toţi nerealizaţii de ieri, căci au existat şi specimene de acestea, şi toţi ipochimenii de astăzi îndoctrinaţi la şcoala capitalistă, intolerantă şi obtuză, cei care ieri fie nu existau, fie erau atât de mici, ca vârstă, încât nu ştiau nici să-şi şteargă nasul de singurul produs „bun” creat vreodată de fiinţa lor.

Băieţeii ajunşi în locuri unde singura lor menire este să „dea cu gura” şi să preamărească sistemul creator de crize atacă, atacă ocărând şi jignind în stânga şi în dreapta.

În „lupta lor dreaptă” argumentele pe care le agită urlând sunt: obrăznicia, obrăznicia, obrăznicia sub toate formele sale de manifestare. Fiind sugrumaţi de gazele interne produse de un stomac prea plin, ei râgâie de saţietate şi au ochii ieşiţi din orbite, datorită presiunilor interioare. „Preocupaţi” fiind de „viitorul luminos”al ţărişoarei nu-şi mai aruncă privirea pe geamurile fumurii ale dricurilor 4X4, cu care sunt căraţi, pentru a observa nenorocirea din stradă. De altfel pe ei nici nu-i interesează şi nici nu-i înspăimântă această nenorocire. Ei fiind aici câinii de pază ai occidentalilor cu stare şi cu „poziţie” nu trăiesc cu groaza că vor fi lăsaţi de izbelişte, din lesa protectoare, pe maidanul unde ar putea fi sfâşiaţi de „potăile îndobitocite” şi flămânde.

Deocamdată.

Până atunci însă, până după acest deocamdată, eu trăitor cinstit şi devotat pe această „ţarină” mă întreb de ce să fiu nevoit să stau cu capul în jos şi să suport imprecaţiile zilnice ale unor „ciuvicibasarabeşti” de prin partea locului, care nu se pot lăuda decât cu „spălatul la varză”, după cum spun oamenii de prin satul meu natal celor care n-au produs în viaţa lor decât excremente, să fiu scuzat ?

Vina mea ar fi că am fost comunist. Ea este înmiit sporită de faptul că mai sunt comunist. Auzi dumneata, să mai fii comunist astăzi în România ?!

Dar România este şi ţara mea. Eu vreau să trăiesc aici după cum doresc eu şi nu după cum îmi dictează „globalizarea”.

Că în rândul comuniştilor au fost proşti, din păcate cam mulţi, au fost criminali, au fost hoţi, au fost oameni fără Dumnezeu etc. eu nu neg dar nici nu-mi pun cenuşă pe cap. Asemenea specimene se întâlnesc pretutindeni în societatea de azi. Astăzi România este mâncată de cancerul corupţiei favorizată de şantaj. Eu nu cred că mai există un leac pentru boala ei.

Au fost chinuiţi oameni în închisorile comuniste. Aşa este şi am mare durere în suflet pentru asta. Dar în închisorile politice capitaliste n-au fost şi nu mai sunt încă chinuiţi oameni ?!

Comuniştii au construit şcoli şi spitale pentru oameni. Au reparat chiar biserici, ne-am putea aminti aici de Mănăstirea Vatra Moldoviţei, Mănăstirea Clocociov-Slatina etc. EI NU AU CONSTRUIT ÎNCHISORI. Închsorile comuniste au fost cele moştenite de la capitalism, frumoasă moştemire !

Acuma, că sunt insultat zi de zi şi ceas de ceas de tot ceea ce mişcă în jurul meu şi „pute” a capitalism n-ar fi o problemă dacă aş putea să mă apăr, „democratic” bineînţeles. Pe undele din eter, pe sticlă, pe hârtie, peste tot zbiară, se strâmbă şi mâzgălesc doar creaturile acestui sistem care produce, prin toţi porii săi, mizerie, foamete, deziluzii, disperare şi dispreţ pentru muritorul de rând în aşa măsură încât, de cele mai multe ori, „beneficiarii” aleg să îşi pună capăt zilelor.

CURATĂ LIBERTATE, CURATĂ DEMOCRAŢIE, CURAT STAT DE DREPT ! „CURAT MURDAR!”


un articol de prof. dr. Dumitru Stanciu