Minciuna are picioare lungi

De douăzeci şi trei de ani tot aud că muncitorii ar fi scandat „Noi muncim, nu gîndim” şi „Moarte intelectualilor ”. Făcînd eu cercetări, am văzut că zvonul a fost lansat de România Liberă după contramanifestaţiile feseniştilor din 28-29-30 ianuarie 1990. Acum vreo cîteva zile, o fată de la România TV a venit cu altă variantă: cică aşa ar fi scandat pe 13 iunie 1990 muncitorii de la IMGB, veniţi să risipească manifestanţii de la Piaţa Universităţii.

Prima lozincă, este adevărat, se poate scanda, e bine ritmată. Totuşi, e ca şi cum ai scanda că eşti prost şi nu te bagi – cam aşa cum îi sfătuia Doina Cornea pe muncitori în ianuarie 1990 să facă [1]. Nu cred că aşa ceva s-a scandat vreodată. Cred că este o lozincă fabricată din ura unor „intelectuali” de atunci faţă de clasa muncitoare.

A doua nici nu se poate scanda. Este o minciună prea cusută cu aţă albă.

Şi totuşi, cele două minciuni au rezistat timpului şi capătă valoare de adevăr, fiind combinate cu o lozincă scandată, într-adevăr în 1990 „Nu ne vindem ţara”.

Era bine dacă era ascultată. În curînd nu vom mai avea ce să vindem.

Făcîndu-mi ordine prin hîrtii, mi-a căzut în mînă un fel de reportaj pe care l-am scris în februarie 1990, în ideea de a-l face public. Relatarea este despre ce am observat eu la manifestaţie din 28 ianuarie 1990.

Pentru cei care nu ştiu despre ce este vorba: atunci s-a creat o alianţă între PNŢ (Coposu) – PNL (Cîmpeanu) – PSD (Cunescu) în ideea că CFSN nu avea dreptul să participe la alegeri. A fost o manifestaţie uriaşă, în urma căreia s-a creat CPUN – pe lîngă fesenişti au fost cooptaţi cîte trei membri ai partidelor nou apărute.

Ce am văzut duminică 28 ianuarie 1990 în Piaţa Victoriei

În staţia de metrou un tînăr îmi spune că sus, în piaţă, toţi sunt contra Frontului. Este ora 15,50. Ies, totuşi, să văd situaţia. La faţa locului.

Pe margini, grupuri de oameni discutînd – observatorii. Întreb unde sînt cei pro – FSN. Mi se arată o direcţie spre partea stîngă a clădirii CFSN – clădirea fostului Consiliu de Miniştri.

Traversez grupul PNL. Se manifestează civilizat, se scandează „Alegeri fără Front”. Văd pancarte pictate meseriaş cu  „FSN = PCR” , „Iliescu pentru noi / este Ceauşescu doi”şi „Iliescu şi Brucan/Nu renunţă la ciolan” şi una tîmpită rău „Cine-a stat 5 ani la ruşi/Nu poate gîndi ca Bush”.

Trec fără probleme prin cordonul liberal, compus din tineri nonviolenţi şi – repet – civilizaţi. Le explic că eu vreau să particip la manifestaţie, dar de partea FSN. Mi se dă drumul fără comentarii, dar cu o anumită surprindere.

Trec în tabăra adversă.

Suntem puţini – mai puţin de 10% din totalul de manifestanţi, vreo cîteva zeci de mii. Lozincile noastre sunt slabe, făcute în grabă pe bucăţi de carton, scrise cu vopsea neagră, neartistice, spre deosebire de ale lor. Notez : „FSN”, „VOTĂM FSN”, „NU VREM PATRONI, NU VREM MOŞIERI”, „NU  NE VINDEM ŢARA”

Oamenii: îmbrăcaţi modest. Muncitori, tineret, ceva studenţi, gospodine. Un grup de cîţiva adolescenţi sfrijiţi în jurul unei pancarte pe care scrie „FSN LA ALEGERI”. Se uită cu mine cu suspiciune. Vreau să socializez: aici e cu Frontul?

–         Cu Frontul, cu Frontul – mi se răspunde.

Se discută despre alegeri. Ascult şi eu conversaţia

–         Dumneavoastră cu cine manifestaţi? – mă întreabă o fată slăbuţă îmbrăcată într-o canadiană albastră ponosită.

–         Cu Frontul sunt şi eu – răspund.

–         Sigur? Se uită fata la mine neîncrezătoare

–         Da ce, sunt suspect că am barbă? replic eu glumeţ

–         Nu, dar… (probabil vrea să spună că semăn mai mult cu aceia din tabăra adversă)

În acest moment sunt recunoscut de sora mea şi cumnatul meu, fapt care mă scuteşte de alte explicaţii.

Se scandează : „Frontul, frontul!”, „Iliescu nu ceda/ Noi suntem de partea ta” , „Nu ne vindem ţa-ra”.

Grupul de studenţi de la Politehnică povesteşte că s-au dat bani în cămine studenţilor care vor manifesta de partea partidelor istorice, sume variind între 5 – 15 dolari. Plus „200 de lei sau o pereche de blugi”. Mă rog.

Ei ne strigă de după cordonul lor: „V-au minţit! V-au minţit ” şi „Coomuniştii – feeseniştii”.

Noi: „V-aţi vîndut! V-aţi vîndut!”, „La Paris! La Paris!” şi alte amabilităţi gen „Nu ne vindem ţara” şi „N-avem ţară de vîndut!”

Apare Iliescu şi alţii la balcon. Eroare! S-a dus la balconul care nu trebuie. Acolo au pus ei microfoanele. Este prompt huiduit, nu se aude ce vrea să zică. Se schimbă microfoanele. Vine în partea noastră de clădire. Vrea să spună ceva, dar nu se aude. Ei îl huiduie, noi îl aclamăm. Nu se pricepe nimic. Am înţeles numai fraza „după cum vedeţi, suntem sub presiune”.

Unii zic că vrea să demisioneze. Pentru ăştiaaa? Zbierăm şi noi cît de tare putem „Iliescu nu ceda/ Ţara e de partea ta”- Hmm. Deja mai puţină modestie. Ştim noi cu cine ţine ţara…. mai strigăm „Ţărănişti şi liberali/Sunteţi nişte criminali.”. Hai că asta se potriveşte, nu ştiu cine a scos-o, dar se scandează bine.

Apare şi Coposu, într-un fulgarin elegant bleumarin. Îl huiduim cu disperare şi intră înăuntru. Ba nu, se duce la gaşca lui, la celălalt balcon, le zice ceva şi ăia îl aclamează.

Dumnezeule! Cum s-a ajuns la asta? Uite că suntem două tabere. „Noi” suntem cei buni şi ”ei „ sunt cei răi. Cum s-a ajuns aşa repede la asta? Că am trăit la fel. Şi a trecut doar o lună de cînd eram toţi fraţi!

Apar zvonuri (cred că de la Ioşca = Dan Iosif, aşa îl alintăm noi cu mîndrie) că vin muncitorii să ne despresoare. Lumea scandează în extaz „Vin muncitorii!”. Unii îşi aruncă în sus căciulile de fericire. Am un sentiment de deja vu – la fel au reacţionat oamanii vineri, 22 decembrie anul trecut, pe la 9 dimineaţa cînd le-am spus, la Piaţa Universităţii, un zvon fabricat de mine, că vin muncitorii!

Muncitorii nu vin. Se face aproape 6 seara. Noi suntem împinşi din ce în ce mai la stînga – şi la propriu şi la figurat. Acum ei ocupă aproape toată faţada clădirii CFSN. Pancartele noastre nu se mai văd – sunt împinse în spatele clădirii de ale lor. În faţă, la intrare, lumea vălureşte, ca marea. Se zice că au început încăierări. Ei au bîte, sunt violenţi. Tot ce pot spune este că pancartele noastre nu se mai văd. Ale lor domină copios, s-au suit pe TAB-uri cu lozinci tu tot. Dar nu, armata îi dă jos de pe TAB-uri. Se revine la normal.

Un om între două vîrste, cu o căciulă ţuguiată şi privire blîndă de fariseu îşi face loc de undeva din stînga, încercînd să ajungă în tabăra lor. Are în mînă, ridicat deasupra capului, un steguleţ tricolor de hîrtie, o bucată de carton pe care a scris „Dumnezeu e cu noi! Jos comuniştii!” şi o cruciuliţă de lemn. Este huiduit cu duşmănie. „Provocatorule!” şi se întind mai multe mîini, ca nişte ghiare să îi smulgă materialele. Alţii încep să strige „Fără Violenţăăă!” şi se face un cordon ad-hoc în jurul lui, o miniescortă pentru a-l ajuta să treacă dincolo. El scapă nebruscat, dar nu şi materialele lui: cineva cu mînă mai lungă i le-a smuls şi călcat în picioare, înjurînd.

Graniţa dintre mine şi ei se apropie. Mă trezesc chiar lîngă cordonul lor, care mi se păruse la început civilizat. Chiar lîngă mine sunt nişte tineri cu care mă angajez într-o minipolemică, protestînd împotriva faptului că ei tot înaintează şi pe noi ne aruncă în spatele clădirii. Tinerii îmi răspund că nu au ce face, sunt şi ei la rîndul lor împinşi de mulţime. Noi de ce nu avem cordon? :i cine ne-a chemat? Nu ştim că nu e voie să se facă contramanifestaţii?

Corect. Foarte corect. Ei sunt mai organizaţi. Iar aia cu contramanifestaţiile s-ar putea să fie şi ea adevărată. Dacă ne încăierăm? Nu cred.

Din discuţie rezultă că noi am fost minţiţi, suntem sau proşti, sau vînduţi comuniştilor, sau diversionişti. Oare nu este clar pentru toată lumea că Frontul nu are dreptul să participe la alegeri? Că nu e partid. Am uitat de 1946 cînd comuniştii au furat alegerile? Dacă FSN vrea să participe la alegeri, poftim! Să se facă şi ei partid politic şi să demonstreze că are 251 de membri. Hohote de rîs! Cum să aibă aia 251 de membri?

Din spatele cordonului îşi face apariţia un tînăr atletic, un dur care mă ia în primire:

–         Voi nu vedeţi, bă, că sunteţi în minoritate? Noi suntem un milion şi voi, cîteva sute! Plecaţi dracului acasă şi nu mai provocaţi lumea.

Pare băut. Tinerii din cordon, nonviolenţii, încearcă să îl tragă înapoi, dar el nu se lasă. Se zbate să ajungă mai aproape demine. Mi se face frică. Cumnatul meu, şi el destul de impunător, sesizează scena şi se apropie şi el de mine, îmi pune protector mîna pe umăr şi se uită zemflemitor la tînărul furios. Discuţia continuă:

–         Bă, tu eşti comunist?

Răspund că nu, şi imediat mi se face ruşine de laşitatea mea– am fost membru PCR. Oare cum s-o fi simţit Petru cînd s-a lepădat de Isus?

–         Atunci ce cauţi aici? Cine te-a chemat? Tu chiar nu vezi că Iliescu este la fel ca şi Ceauşescu?

Îi răspund cît pot de politicos, aşa cum vorbeşti cu bolnavii psihici, că eu am altă părere şi că am dreptul la părerea mea iar că ideea că minoritatea se supune necondiţionat majorităţii este o idee comunistă (aş fi vrut să zic totalitară, dar nu eram convins că ar fi priceput termenul).

Tipul se montează din ce în ce mai mult. Se zbate şi scoate ceva din buzunarul dela spate al pantalonilor. E un paşaport, pe care mi-l flutură înaintea ochilor.

–         Băă, uite, eu am paşaport! Ce, nu am voie să merg la sora mea din Germania? Ştii tu de cît timp nu am văzut-o? Ştii tu cum e să nu îţi poţi vedea sora? Şi asta din cauza cui? A comuniştilor pe care tu îi aperi!

Băieţii din cordon trag de el să se astîmpere iar el, către ei:

–         Lasă-mă, domnule,în pace că nu îi fac nimic! Vreau numai să le fut muma în cur cu frontul lor de janghinoşi!

Cum necum, m-am trezit în mijlocul „duşmanilor”. În timpul schimburilor noastre de amabilităţi, ai lor au mai ocupat vreo doi metri de faţadă. Profităm de scurta explicaţie a durului cu membrii cordonului lor şi o tulim la ai noştri. Deja am cedat toată faţada CFSN şi stăm, umiliţi, în noroi. S-a întunecat.

Un cetăţean îmbrăcat cu o pufoaică ponosită şi căciulă cu urechi mormăie, plin de ură:

–         Păi ce? Nu vin eu cu băieţii mîine şi le spargem sediile? Nenorociţii dracului!

Este ora şase şi un sfert.

Sunt demoralizat şi umilit. Plec acasă la sora mea, care locuieşte pe Titulescu, la cinci minute de locul demonstraţiei. Nu am stare. Peste vreo oră şi jumătate după discuţii cu ei şi după previziuni sumbre asupra viitorului României în ipoteza demisiei lui Iliescu, mă întorc înapoi, singur. Întuneric beznă, nu e curent pe Titulescu. Pe drum, întreb oamenii care se întorc din piaţă care mai e situaţia.

–         E buunăă, îi terminăm azi, futu-le muma lor de comunişti – zic unii. Aha, e clar!

–         E mai bună, încep să vină ai noştri! Zic alţii.

Ajung în piaţă, decis să fiu prudent de data asta, nu mai e cumnatul meu să mă apere iar curajul nu a fost niciodată punctul meu forte. Mai bine fac pe prostul şi dau după ei „Dacă vezi nărodul pe drum, fă-i cale” – aşa îmi spunea mie Baba.

Observatorii de pe margine sunt mai numeroşi. Ei sunt obiectivi, unii pro- FSN alţii pro-partide. Dar nu intră în mulţime că, dacă iau bătaie? Pentru ce? Pentru ce, domnule?

Ajung iar la observatori indignaţi, antifrontişti.

Nenorocire! Feseniştii sunt beţi şi drogaţi, violenţi. Nişte adolescenţi îmi spun că au văzut ei cum au venit feseniştii cu nişte basculante şi au călcat oameni!  Sunt morţi deja, domnule, e nenorocire! Zeci de răniţi şi minimum  patru morţi!.

–         Aţi văzut voi morţii?

–         Da, domle, i-am văzut cu ochii mei.

Doamne fereşte, sper că sunt zvonuri. Le spun adolescenţilor că mă duc să văd care e situaţia şi mă întorc cu noutăţi. Nu vor să vină şi ei, să îmi arate locul?

–         Nu te duce, domnule! Eşti nebun? Sunt beţi şi violenţi! – se sperie o doamnă elegantă, observatoare şi ea.

–         Nu vă speriaţi, doamnă, o să zic că sunt de partea lor!

Păi chiar sunt de partea lor.

Ajung la fesenişti. Întreb un grup de muncitori:

–         E adevărat, domnule, că ai noştri au călcat oameni cu basculantele?

–         Cee? Cum adică? Fii serios, domnule, cine ţi-a spus?

Ceva ceva tot e adevărat. Situaţia s-a schimbat acum radical. Acum, aproape toată faţada este a noastră! Dela metrou tot vin ai noştri ! Şi vin. Şi vin! Acuma ei sunt poate numai de două- trei ori mai mulţi.

La balcon apare Dan Iosif – aşa zice lumea, că eu nu văd. Prevăzător, mi-am lăsat ochelarii acasă că nu am decît o pereche şi totuşi… dacă …

Nu aud ce zice Dan Iosif, dar văd că lumea se aşează jos – adică pe ciuci sau pup, cum se zicea la noi. Fac şi eu la fel, acum Ei sunt în picioare, să îi vedm cîţi mai sunt. Dan Iosif începe să cînte „Deşteaptă-te Române” iar ceilalţi huiduie. Lumea se bucură: le-o face Ioşca! Cine zicea că e prost? Uite-i ce proşti sunt ei, huiduie imnul!

Vine apoi şi Marius Cîrciumaru, de la partidul….

Huooo! Huooo! Se burzuluieşte lumea

–         Staţi domnule, lăsaţi-l să vorbească , ăsta e de partea noastră!

Încerc eu să-i potolesc, dar degeaba. Ce mama mă-sii vor ăştia cu partidele lor? 

Este deja opt şi jumătate. I-am promis soţiei şi copiilor că la 8 sunt acasă. Trebuie să plec, să nu intre în panică.

Ies din mulţime. Pe margine, nişte studenţi din Timişoara fac un sondaj de opinie. O coloană de cîteva mii de oameni, protejată de un cordon din tineri care se ţin de mînă se îndreaptă spre statuia Aviatorilor. Poate vor să se ducă la Televiziune.

–         Unde vă duceţi? Îi întreb.

–         Ia, pe plimbăm şi noi – îmi zic unii hîtri.

Noi îi luăm la trei păzeşte: v-aţi vîndut!

Ni se scandează „Feseneul are bani/ ca să cumpere golani”. [2]

Frumos. Da şi noi le-o tragem: la muncăăă, băăă!

LA metrou, staţia e plină de observatori. NU s-ar da duşi. Discuţii interminabile între „pro” şi „anti”. Trenul care vine descarcă iarăşi sute de fesenişti. Unii băuţi, alţii fac semnul victoriei. Unul mai ţigănos cară după el un ciomag. Scandează „FSN” şi „Veniţi cu noi!”. Omul cu ciomagul ar vrea să mă rechiziţioneze, dar îl potolesc zicîndu-i „lasă-mă, meştere, că de la patru îmi ajunge. Acuma nici nu mai e nevoie, la ăia s-a spart gaşca!”

Aventura s-a sfîrşit. După metrou, iau un troleibuz. Şi acolo se discută. Spiritele sunt încinse. Dacă ai mutră de şobolan de bibliotecă, mai bine să nu te bagi.

Nu mă mai bag nici eu.

Acesta este textul scris atunci, acum 23 de ani şi jumătate.

Recitindu-l, mi-am adus aminte de scenele de a doua zi, luni 29 ianuarie. Institutul nostru era pe bulevardul Ana Ipătescu, în blocul de lîngă hotel Ambasador şi teatrul Notarra, unde este acum ceva cu asociaţia juriştilor. Am ajuns la servici pe la vreo opt dimineaţa – pe atunci cercetătorii veneau la servici  – şi ne-am încins în discuţii asupra evenimentelor. Jumătate erau de partea partidelor şi erau ferm convinşi că feseniştii erau nişte pitecantropi înarmaţi cu măciuci care sparg capete de intelectuali. Cealaltă jumătate era de partea frontului şi considera o măgărie să vină Coposu cu ai lui şi să vrea să ia puterea. Afară, strada vuia. Treceau coloane de manifestanţi dinspre Piaţa Victoriei spre Universitate şi înapoi. Scandau „Boşorogii fără dinţi/Vor să fie preşedinţi” sau „Coposu/roade osu”. O coloană de manifestanţi avea în faţă nişte tineri zglobii care legaseră de stinghii nişte oase de ceva animal mare şi le fluturau plini de vervă. Ieşiseră din fabrică la manifestaţie, era distracţie, antren, relaş.

Vlad, un coleg care apoi s-a mutat în Franţa se uita la toate acestea pe fereastră plin de ură  şi deodată ne zice, ca iluminat de o mare idee!

–         Băăi! Ăsta e ultimul lor scheunat, simt că le fuge puterea de sub picioare!

Nici nu ştia cîtă dreptate avea.

Aflu că aceia care mergeau la universitate se duceau de fapt la PNŢ să le spargă sediul. Vreau să îl iau pe Vlad, cel care detestă clasa muncitoare să mergem să vedem ce se întâmplă pe acolo, dar el nu vrea. Se oferă un alt Vlad – de fapt Vladimir, care acum e în SUA – să meargă cu mine să vedem ce se întîmplă la sediul PNŢ. Acolo, era o mare de oameni înfuriaţi care scandau  chestia cu boşorogii fără dinţi şi îi huiduiau pe ţărănişti. Nu am văzut faza cu Coposu salvat de Petre Roman, pesemne că ea a fost mai tîrziu.

A treia zi era marţi 30 ianuarie şi agitaţia nu se terminase. Veniseră minerii (atunci a fost mineriada. Coposu fusese deja scos din TAB de Petre Roman, se deconspirase dar minerii au venit totuşi să îşi exprime sprijinul faţă de Iliescu. Un al treilea coleg de al meu, Boris – acum om de afaceri – a venit la institut cu buza umflată şi cu sînge în nas: primise un pumn de la un miner după ce le strigase „la muncă băă, e marţi, nu duminică”.

Una peste alta, cele două minciuni – noi muncim, nu gîndim şi moarte intelectualilor au făcut carieră şi şi-au atins scopul: emascularea mişcării muncitoreşti şi ruperea ei de mişcarea de stînga.

Un articol de Gh. Zbăganu


[1] Mulţi or fi uitat că apelul Doinei Cornea de atunci era ca muncitorii să stea în fabrici şi să lucreze şi să îi lase pe studenţi să manifesteze, fiindcă ei erau mai bine pregătiţi.

[2] Feseniştii se pot aşadar mîndri că au fost primii golani. Asta mai arată şi starea de spirit a anticomuniştilor de atunci: cine nu era de partea lor nu putea fi decît un golan mituit. La noi în sat, pe vremuri, oamenii se împărţeau în chiaburi, oameni de mijloc şi golani sau „prăpădiţi”. Ăia de mijloc nu voiau să fie confundaţi cu prăpădiţii, cei fără de pămînt, sau cu pămînt puţin. Eu eram mereu de partea prăpădiţilor, fără ca dragostea să fie reciprocă – un lucru cu care aveam să mă obişnuiesc. Rareori dragostea este împărtăşită….