— de Lucian Sârbu
Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 e greu de înțeles chiar și astăzi, după 25 de ani, pentru că orice discuție care privește acele evenimente este de cele mai multe ori motivată ideologic. Există două idei principale în jurul cărora gravitează interpretarea evenimentelor respective: ideea revoluției și ideea loviturii de stat. În cele ce urmează nu voi face greșeala de a mă alătura unei tabere sau a celeilalte, considerând că ambele interpretări luate în considerare la ora actuală au partea lor de dreptate.
Să luăm, de pildă, argumentele „revoluției”. Revoluția este un concept teoretizat încă din antichitate de Aristotel și are la bază un criteriu foarte simplu: o revoluție reprezintă o schimbare rapidă și radicală a formei de guvernare, făcută de jos în sus, dinspre popor spre elita conducătoare, și nu invers. Altfel zis, e un soi de revoltă populară reușită.
Conceptul s-a impus definitiv în istoriografie, cum bine știm, odată cu Revoluția Franceză din 1789.
Au reprezentat evenimentele din decembrie 1989 o „revoluție”? Fără îndoială. Schimbarea formei de guvernare a fost una radicală și s-a petrecut extrem de rapid. Acest lucru e incontestabil. Practic, între primele scântei de la Timișoara și asasinarea lui Nicolae Ceaușescu (momentul care marchează sfârșitul ciudatelor „lupte” cu teroriștii și preluarea definitivă a puterii de către grupul lui Ion Iliescu) a trecut doar ceva mai mult de o săptămână. Dacă vorbim de schimbările mai profunde, cum ar fi: modificarea Constituției, modificările aduse economiei centralizate (prin privatizări, liberalizarea cursului de schimb, destructurarea agriculturii etc.) acestea au durat câțiva ani, dar erau în general încheiate sau deja orientate pe un drum ireversibil după nu mai mult de 4-5 ani. În plus, ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 a avut un puternic suport popular. Politica de austeritate a lui Ceaușescu din anii ’80, dictată de dorința de a plăti foarte rapid datoria externă, nemulțumise profund populația. Nemulțumirea nu a izbucnit brusc: existase precedentul de la Brașov ’87 și nu trebuia să fii prea perspicace ca să înțelegi că în acea parte a Europei în care sistemul comunist-sovietic se prăbușea de la o zi la alta, România nu avea cum să rămână izolată.
Să luăm argumentele celeilalte tabere, care susține că a fost „o lovitură de stat”. O lovitură de stat, pentru a fi o lovitură de stat, trebuie să conțină un anumit element conspiraționist (o premeditare), un plan de execuție și găsirea unui moment favorabil. O lovitură de stat este executată de un grup redus de conspiratori din rândul elitei politice (niște cetățeni oarecare, fără conexiuni la vârful politicii, al armatei, al serviciilor secrete etc. nu ar avea nici o șansă să dea o lovitură de stat) care nu se află neapărat în asentimentul populației. Deși în 1989 populația nu cunoștea toate amănuntele pe care le știm noi, astăzi știm cu siguranță că înlăturarea lui Ceaușescu de la putere a fost decisă de marile puteri, cel mai probabil la întâlnirea din Malta dintre Bush și Gorbaciov din 2-3 decembrie 1989, că marile puteri aveau agenții lor care acționau în România și că gruparea lui Iliescu/Brucan nu a fost câtuși de puțin așa de „emanată” de revoluție cum s-a pretins imediat după evenimentele din decembrie 1989, ba dimpotrivă: constituirea grupării a precedat cu mult revolta populară din decembrie ’89. Mai mult, se pare că în zilele de după 22 decembrie a existat o reală competiție pentru putere între gruparea „civililor” condusă de Ion Iliescu și o parte a armatei condusă de un agent KGB notoriu, generalul Nicolae Militaru. Nu știm la această dată dacă nu cumva „scenariul” de răsturnare de la putere a lui Ceaușescu impus de marile puteri, exasperate de faptul că în România nu se coagulează o opoziție pe modelul Solidarității poloneze, sau al Cartei 77 cehoslovace, nu prevedea o preluare a puterii de către armată și dacă nu cumva gruparea civilă a lui Ion Iliescu nu s-a trezit încurcând anumite planuri oculte. Cert este că eventuala competiție dintre pretendenți a luat sfârșit abia prin sacrificarea soților Ceaușescu din 25 decembrie. Mai târziu, prin prisma a ceea ce s-a întâmplat în primăvara lui 1990, când FSN-ul s-a constituit ca partid și a câștigat detașat alegerile, a devenit clar că de fapt grupul lui Ion Iliescu nu era o simplă „emanație” a revoluției, ci un grup politic pregătit din timp să preia puterea și s-o rețină. Perfidia mecanismelor puse în practică de Ion Iliescu și acoliții săi în primăvara lui 1990 (eliminarea aproape imediată a tuturor revoluționarilor adevărați din conducerea FSN, acapararea totală a puterii de către FSN, inflaționarea politicii cu partide aservite pentru a putea dicta în CPUN, instigarea cu cinism a muncitorimii împotriva competitorilor politici etc.) precum și faptul că fostul conducător a fost asasinat cu sălbăticie, în urma unei mizerii de proces, nu fac decât să întărească impresia de lovitură de stat.
Ambele tabere, așadar, dețin argumente valabile pentru propria teză. Cel mai simplu ar fi să acceptăm că evenimentele din decembrie 89 sunt mult mai complexe decât cele mai simple categorisiri și să ținem cont de toate faptele: pe fondul unei revolte populare autentice, cu sute de mii de oameni în stradă la Timișoara, București și în alte mari orașe, s-a produs o revoluție politică reală a cărei conducere a fost confiscată de gruparea lui Ion Iliescu prin tactici similare unei lovituri de stat. Istoria nu e nici la primul, nici la ultimul asemenea eveniment ambiguu. Revoluția Bolșevică, de pildă, a fost mai degrabă o lovitură de stat, decât o revoluție autentică. La fel și Revoluția de la 1848 din Moldova (care a durat câteva ore).
Nici revoluție, nici lovitură de stat, ci o înfrângere
Întrebările relevante trebuie să se focuseze mai degrabă pe ceea ce știm cu certitudine din punct de vedere istoric despre evenimentele din decembrie 1989, lăsând disputele sterile în seama istoricilor motivați ideologic, care, în funcție de interesul fiecăruia, vor susține sute de ani de acum încolo ba că a fost ba revoluție, ba lovitură de stat (să ne amintim de Grivița ’33: din perspectiva comuniștilor a fost o luptă socială pentru drepturile muncitorilor, din perspectiva regimului din acele vremuri și a celui actual a fost o rebeliune comunistă minuțios pregătită de la Moscova). Or, dacă e să știm ceva, atunci știm cu certitudine că în decembrie 1989 România a pierdut Războiul Rece, la fel cum o făcuseră deja majoritatea suratelor sale din Estul Europei și cum avea s-o facă însuși URSS-ul în 1991. Războiul Rece a fost, desigur, un război neconvențional, dar tot un război: unul real, indubitabil. Cele două blocuri ideologice – blocul vestic, în frunte cu SUA, și „lagărul socialist” în frunte cu URSS – s-au confruntat în perioada 1945-1985 (până la venirea lui Gorbaciov în fruntea PCUS) pe toate planurile: militar (în Coreea, Cuba, Vietnam, Afganistan…), economic, științific (ex. cursa pentru cucerirea spațiului), sportiv, cultural etc. Singura deosebire față de un război convențional a fost dată de faptul că cele două superputeri, SUA și URSS, nu au tras niciodată, direct, vreun foc de armă una împotriva celeilalte (deși au fost foarte aproape) ba mai mult, în cadrul ordinii de drept rezultată după al doilea război mondial au putut chiar să exerseze participarea comună în cadrul organismelor internaționale, de multe ori cu rezultate practice de netăgăduit. Prin interpuși și aliați, însă, confruntarea a fost feroce, deschizându-se chiar și teatre de război pe toate continentele, mai puțin în Australia. Gherilele sud-americane, milițiile africane, „talibanii” afgani și teroriștii islamiști sunt doar câteva dintre sechelele acelor vremuri.
În aceste condiții întrebarea legitimă pe care trebuie să și-o pună politicienii noștri la 25 de ani de la evenimente este: de ce nu semnăm odată un tratat de pace cu învingătorii?
Întrebarea este legitimă pentru simplul motiv că România, azi, pare a fi complet învinsă și jefuită. Și jaful nu pare să se mai termine, chiar și azi, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie ’89. În dreptul internațional nici un învins nu este distrus sistematic, distrugerea post-război fiind ea însăși o crimă de război. Până și după al doilea război mondial România a fost mai civilizat tratată de învingătorii de atunci, URSS, cu care s-a semnat un tratat de pace la Paris care prevedea niște clauze clare: care să fie despăgubirile de război, în ce să constea acestea, cum să fie eșalonate etc. După încheierea „socotelilor” cu sovieticii, România a putut să aibă o politică independentă.
Practic, în ultimii 25 de ani Occidentul a așezat aici bazele unei subdezvoltări durabile. Tot ce i-a interesat pe învingătorii noștri a fost să își asigure acasă câștiguri economice prin privatizarea sistemului bancar, a resurselor naturale, a fabricilor valoroase etc. Aflată la periferia Europei, România nici măcar nu a beneficiat de un efect de contagiune cu bunăstarea de care au beneficiat țările cele mai apropiate de învingători: Polonia, Cehia și Ungaria. În aceste țări salariul mediu e în general dublu față de România. Tot mic față de standardele occidentale, dar semnificativ mai mare decât la noi.
Ceea ce este mai alarmant este că an de an apar noi cerințe ale învingătorilor, oricât de secătuită ar părea România. Simpla bănuială a existenței gazelor de șist i-a și adus aici pe cei de la Chevron. S-a încercat valorificarea rapidă (și criminală) a aurului rămas la Roșia Montană. Serviciile sociale ale statului au început deja să fie privatizate în favoarea unor companii occidentale încă din 2008, prin privatizarea unei părți a sistemului de pensii. Privatizarea sistemului de sănătate pare o chestiune de timp. La fel și educația, care de facto are numeroase zone deja privatizate (zona manualelor școlare, de pildă; e drept că aici privatizarea s-a făcut în favoarea unor editori români). Ni se cere suplimentarea efortului de susținere a războaielor NATO (în condițiile în care în România încă sunt școli fără wc în interior). Ni s-a cerut acceptarea unui program de creditare subprime, aberant (Prima Casă) doar pentru susținerea monedei euro, care risca să se prăbușească dacă se prăbușeau băncile străine din România care au inițiat și susținut bula imobiliară. Etc. Cerințele învingătorilor par să nu se mai termine. Și toate acestea pentru că nu există un tratat în care învingătorii să-și precizeze clar dorințele și limita acestora. În decembrie 1989 România a pierdut un război, și aceasta e lecția cea mai importantă a acelor evenimente.
Ce ar trebui făcut? Cu siguranță, trebuie să conștientizăm la modul cel mai serios situația de învinși dar să și devenim conștienți de drepturile pe care le avem ca stat și ca națiune. Ne-ar trebui niște politicieni care să le mai și poată zice învingătorilor „Stop!”, „Ajunge!”, „Nu se mai poate!”. Poate îi vom avea din 2015. Sau din 2016. Cine știe?