Acasă > Dosar „22 Decembrie” > Privește înapoi cu mînie

Privește înapoi cu mînie

– de Gheorghiță Zbăganu

De 25 de ani tot încercăm să dăm răspunsuri la întrebarea: ce fel de regimuri au fost înainte de 1989 în Europa e Est şi de ce au căzut. Ce fel de societăţi au construit ele? Şi nu reuşim nici noi între noi să ne înţelegem. Răspunsul are oare vreo miză practică? Poate că da: să reţinem ce a fost bun din fostele modele de societate de dinainte de 1989 şi să evităm ce a fost rău. Dacă nu noi, atunci poate copiii sau nepoţii noştri vor reuşi această construcţie.

De la dreptaci nu ai la ce să te aştepţi. Ei ştiu. Ei au trăit oroarea. Fostele regimuri erau comuniste iar societăţile create erau comuniste iar comunismul este Gulagul, Satana. De ce? Fiindcă a băgat oameni la puşcării şi s-a atins de proprietatea privată care – nu aşa? – este sfîntă. Pentru relele capitalismului de acuma sunt de vină comuniştii. Jos comunismul –iată o lozincă în stare să atragă pe unii mai buimaci.

Problema este că nici noi, care ne credem de stînga, nu avem o poziţie comună faţă de experienţa de 45 de ani de socialism de stat – sau de 70 în republicile fost sovietice.

Ce a fost inainte de 1989?

Unii, etichetaţi drept stalinişti, consideră că a fost socialism. Pentru că proprietatea asupra mijoacelor de producţie a fost socializată (de stat sau cooperatistă). Pentru că s-a desfiinţat proletariatul – acei oameni care îşi vindeau forţa de muncă patronului. Clasa muncitoare a devenit ea însăşi proprietară. Patronul era unul colectiv – toată societatea. Învăţămîntul şi sănătatea au fost gratuite. Mobilitatea socială era formidabilă: majoritatea dintre noi suntem a doua sau a treia generaţie de încălţaţi. Eu de exemplu, sunt a doua generaţie de încălţaţi. Bunicii şi toţi strămoşii mei au umblat desculţi. Pentru partizanii ipotezei socialiste ar fi de dorit să existe o forţă politică în stare să repete – mă rog, dialectic, adică pe o treaptă superioară – ce a fost.

Alţii consideră că a fost un stat muncitoresc deformat. Aceştia sunt unii troţkişti – să le zicem ortodocşi. Troţki însuşi (care nu a apucat să vadă noile state socialiste, fiind asasinat în 1940 de un comunist, Ramon Mercader) numea URSS un stat muncitoresc degenerat. Era muncitoresc, pentru că distrusese clasele exploatatoare. Dar era degenerat fiindcă nu era o dictatură a proletariatului, ci o dictatură împotriva proletariatului, o dictatură a ceea ce Troţki numea birocraţie. După el aceasta era o fază de tranziţie. Dacă proletariatul reuşea să doboare dictatura birocraţiei, ar fi devenit un stat socialist. Dacă nu, tranziţia ar fi eşuat şi statul ar fi recăzut în capitalism. Noţiunii de birocraţie i s-a adăugat apoi cea de nomenclatură sau noua clasă. Troţki era prea optimist. Acum vedem că proletariatul a dat jos dictatura birocraţiei şi rezultatul a fost o generaţie pierdută – 25 de ani risipiţi şi căderea în prăpastia unui capitalism primitiv, aşa cum Vestul nu ar fi acceptat la el. Mă rog. Termenul de stat muncitoresc deformat a fost adoptat la al treilea congress al Internaţionalei a patra, ţinut în 1951 pentru a defini noile state socialiste apărute după al doilea război mondial. Ideea era că nu avea ce să degenereze, fiindcă aceste state nu au fost construite prin revoluţii muncitoreşti, ci au fost rezultatul ocupaţiei ţărilor respective de către trupele sovietice.(În Cuba, Iugoslavia şi China comuniştii au ajuns la putere totuşi în urma unor revoluţii). Nici măcar nu era sigur că aceste state reprezentau tranziţii spre socialism, căci clasa muncitoare nu avea putere politică. Unul dintre cele mai reprezentative saituri ale troțkiștilor ortodocși este www.marxist.com .

Troţkiştii de speţa a doua, dizidenţii englezi de la International Socialist Tendency consideră că fostele state socialiste erau de fapt mai bine caracterizate prin termenul de capitalism de stat. În URSS era un capitalism de stat, spun ei pentru că statul exploata clasa muncitoare în folosul noii clase a birocraţilor. Poziția lor se poate găsi în saitul www.wsws.org .

Alţii numesc totuşi vechile regimuri ca fiind forme de socialism de stat. Sistemul se bazează pe proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie, pe planificare centralizată şi pe conducerea birocratică a economiei de către birocraţi subordonaţi partidului unic. Nu producătorii – clasa muncitoare – controlează producţia şi distribuirea bunurilor, ci birocraţia subordonată partidului unic.

Adică socialismul de stat ar fi un capitalism fără capitalişti, aşa cum scrie, paradoxal, Florin Poenaru aici http://www.criticatac.ro/26927/iliescu-stanga-psd-ul/ Fie şi aşa.

Oricum am da-o, socialismul de stat a fost o dictatură cu elemente socialiste. O dictatură de dezvoltare. Partidele comuniste la putere şi-au asumat misiunea de a dezvolta statele pe care le conduceau.

Ce ar trebui sa fie socialismul?

Dacă prin stînga înţelegem libertate, egalitate şi fraternitate, socialismul (mă rog, capitalismul de stat) a fost în zona stîngii: o încercare de a armoniza aceste trei deziderate, punînd accentual pe ultimele două. Egalitatea s-a rezolvat prin socializarea mijloacelor de producţie iar fraternitatea prin planificare. Oare ideea de a dezvolta toate județele țării nu era o formă de fratenitate? Sau cea de a redistribui profitul de la întreprinderile de succes în alte zone, care nu erau încă profitabile, dar erau necesare, nu era la fel? Sau ieșirile la muncă patriotică, la cules recolta sau la alte activități obștești nu erau o formă de fraternitate? Sau stimularea stahanovismului?

Depinde pentru cine munceşti. Să fii stahanovist pentru acţionari – cum sunt acum tinerii corporatişti, care îi dispreţuiesc pe aceia care muncesc 8 ore, recunosc că e obscen. Dar dacă munceşti pentru întreaga societate, pentru poporul tău, asta nu e o valoare general umană, deci şi a stîngii? Poate că nu e o valoare a dreptei individualiste. Sau mai bine zis a dreptacilor care cred că fiecare să se descurce cum poate.

În definitiv toate animalele – mă rog, de la păsări în sus, deşi activitatea în folosul grupului e cunoscută şi la insectele sociale – muncesc pentru urmaşii lor. Păsările care suferă de foame ca să îşi clocească ouăle (la anumite specii şi masculii se ocupă de asta), care zboară distanţe incredibile ca să le aducă puilor de mîncare nu o fac pentru ele. Nu mai e cazul să dau exemple şi la mamifere – iar omul e un mamifer, nu?
Se putea şi altfel? Un socialism/capitalism de stat pe modelul ţărilor nordice? Norvegia, Danemarca, Suedia? Nu ştiu. Acelea s-au bazat pe impozite foarte progresive, dar erau deja bogate.

Să spunem că a fost o dictatură de dezvoltare cu elementele socialiste.

Elementele socialiste le recunoaşte toată lumea: socializarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, realizarea unui grad de egalitate socială prin raportul de 1:6 între salariul mediu şi cel mai mare, asigurarea mobilităţii sociale prin acces liber la educaţie şi sănătate.
Ce ar mai fi trebuit realizat?

Libertatea de asociere şi libertatea presei.

Se putea oare face asta?

Se putea. Păcatul originar al fostelor regimuri socialiste a fost monopartidismul. Dacă burghezia avea dreptul la o droaie de partide, care recunosc însă sanctitatea proprietăţii private, de ce clasa muncitoare – mult mai numeroasă – nu ar fi avut și ea dreptul la mai multe partide? De ce a trebuit să fie menţinută în constituţie teza rolului conducător al partidului clasei muncitoare? Hai să admitem că, în primele planuri cincinale, dictatura era necesară pentru depăşirea obstacolelor puse în cale de burghezie. Este evident că nimeni nu renunţă de bunăvoie la privilegiile sale. Dar deja, în anii ’70, pericolul trecuse. Regimul era acceptat. Atunci s-ar fi putut accepta existenţa mai multor partide care acceptă Constituţia, unde era scris clar că proprietatea asupra mijloacelor de producţie este a întregii societăţi. Aveau destule obiective pe care să polemizeze – în special planificarea.

O altă eroare a fost tratarea cetăţenilor erau trataţi în primul rînd ca producători. Dar – şi asta se vede acum cel mai bine – ei erau şi consumatori. Dimensiunea lor de consumator a fost neglijată. Şi această neglijare a fost una din cauzele care au provocat sfîrşitul regimurilor socialiste . Oamenii ajunseseră să se mîndrească cu prostioare de provenienţă occidentală, ambalate frumos. Chiar cu pungi de plastic sau sticle de Coca Cola din Vest…

Ce a fost în decembrie 89?

Atmosfera era deja plină de benzină. Gorbaciov – din iresponsabilitate sau din alte motive pe care nu le știm, a ales să capituleze în fața Vestului. Dacă ar mai fi existat un partid de stînga, apărător al valorilor socialismului, poate că sistemul socialist ar fi rezistat propagandei occidentale. Dar nu a existat, așa că iresponsabilitatea de la vîrf s-a propagate cu forță în întreaga societate. În celelalte state fost socialiste, partidele comuniste se transformau în partide socialiste, considerînd că rolul lor istoric se încheiase. În România nu a fost așa. La ultimul congres al PCR s-a văzut limpede cum Ceaușescu se înconjurase de lingăi fără coloană vertebrală care îl făceau să nu mai vadă realitatea: oamenii îl urau, venea o nouă iarnă, cu frig în case, cu cozi la alimente. Deși achitasem datoriile (mai bine nu le achitam!) se introduseseră rații și la salam și ouă!

Pretextul – așa se pare că izbucnesc toate revoluțiile – a fost unul ridicol. Un popă reformat (și, după cum am văzut noi mai apoi și dușman al României) a fost somat de șefii lui popești să se mute din Timișoara în altă parte. Iar el nu voia. În loc să fi venit duba noaptea și să îl ia de acolo fără mofturi, primarul de atunci nu a găsit ceva mai breaz de făcut decît să trimită lîngă casa popii cîteva zeci de sindicaliști care, împreună cu cei cîțiva securiști în civil să descurajeze iredentiștii care l-ar fi susținut pe Tokes. Minunăția asta strategică s-a comis sîmbătă, 16 decembrie 1989. Grupul acela de persoane nu a făcut decît să atragă curioșii.

Imediat, cazul a fost popularizat de Europa Liberă și nu numai. Seara, deja începuseră violențele între manifestanți și forțele de ordine.

Cînd nemulțumirea mocnește, lucurile mici produc efecte mari. România nu a făcut excepție. În 1911, de exemplu, revoluția chineză a fost provocată de naționalizarea de către guvern a unei căi ferate. Revoluția rusă din 1905 a fost provocată de un popă, Gapon care a mers cu o petiție la țar în fruntea unei mase de credincioși. Cea din 1917 a început chiar de ziua femeii, cu proteste împotriva scumpirii pîinii. Cea etiopiană cu un protest al șoferilor de taxi, cauzat de scumpirea benzinei.

Iar a noastră, cu apărarea dreptului unui pastor reformat de a nu se supune ordinelor superiorilor lui.

Îmi aduc aminte zilele acelea. Cine le poate uita? Îl uram pe Ceaușescu și credeam că el e problema noastră: după ce îl înlăturăm totul va fi bine. Toți cei din jurul meu așteptau cu înfrigurare să se întîmple ceva. Am aflat de evenimentele de la Timișoara chiar sîmbătă, 16 decembrie. Eram la Berzovia, în Banat, să cumpăr un porc, pe care să îl aduc acasă, gata tranșat, cu trenul. Ei, și a venit o fată la pomana porcului care lucra la Timișoara și ne-a spus că la Timișoara e de rău: că oamenii au omorît un milițian (era fals, sîmbătă 16 decembrie nu au fost morți, dar au fost milițieni bătuți; fata spunea ce auzise ea). În noaptea aceea am urmărit televiziunea iugoslavă – încă nu spunea nimic – și, firește, Europa Liberă. De acolo am auzit prima oară de Tokes. Am ajuns în București duminică seara, 17 decembrie. Trenul a întîrziat mai multe ore. Eram surescitat: înseamnă că se întîmplă ceva. Deja se știa de Tokes și începuse propaganda Europei Libere. Ar fi fost sute de morți. Cifrele creșteau. Miercuri deja erau 4000. Deja se răsculase Lugojul și alte orașe din Ardeal.

Pe atunci lucram pe lîngă Piața Romană. Joi 21 decembrie cineva mi-a spus că s-a oprit emisiunea la TV. Împreună cu un coleg am fugit repede în Piața Palatului să vedem ce se întîmplă. Fugea înaintea mea și avea fermoarul de la o cizmă descheiat…

Oameni speriați, steaguri aruncate pe jos. Activiști care încercau să pună ordine în gloata care deja începuse să fugă. Iar Ceaușescu încă vorbea! ”Tovarăși, intrați la locul dv, nu s-a întîmplat nimic” – ne ruga o activistă speriată.

Nu am ascultat-o și am ieșit în bulevard, chiar prin fața tribunei oficiale. În Bulevard, deja era lume agitată. Ne-a atras un grup în fața magazinului ”Eva”, în care am remarcat un tip cu barbă și căciulă rusească (cum de altfel purtam și eu) unde se striga ”Timișoara! Timișoara”. Am zbierat și noi pînă am răgușit, am cîntat ”Deșteaptă-te Române”, am fost opriți de barajul de la Piața Romană. Îmi aduc aminte lozinca ”Ceaușescu cine ești/Criminal din Scornicești”. Am plecat de acolo la lăsarea întunericului, înainte de a începe să se tragă.

A doua zi a fost ziua cînd ”dictatorul a fugit”. Ne îmbrățișam pe stradă. Să vezi de acum cum o să curgă lapte și miere. Colegul meu a dat fuga la TV unde a și citi o proclamație, în înghesuiala aceea. Eu însă am plecat la treabă – aveam o meditație. M-a luat cu mașina și m-a dus pînă la gară – în zona unde aveam meditația aceea – un turist polonez care se rătăcise și nu știa ce se întîmplă. Entuziasmat, i-am zis că la noi a fost pînă acum cel mai rău, dar de acum înainte la noi va fi cel mai bine. Seara, cînd deja se auzea că se trage și că teroriștii distrugeau rezervele de sînge, m-am dus și eu să donez sînge la policlinica de pe strada Duca.

Deja începuseră violențe și răfuieli personale. La gara Basarab cineva încerca să spargă o ușă cu toporul. Lumea stătea și privea. Miliția dispăruse.

Zilele ”teroriștilor”. Deja duminică (eram de gardă la servici) troleibuzele nu mai circulau. Erai oprit și legitimat pe stradă de diverși luptători ai revoluției. Paranoia era în floare. Puteai să iei bătaie sau chiar să fii împușcat, așa cum au pățit-o destui. În stația de metrou de la Universitate am găsit un student de al meu care se ocupa cu percheziția suspecților. Revoluționarii aceia dormeau în stațiile de metrou, li se aducea mîncare și ceaiuri.

Tot duminică 24 decembrie, mergînd pe jos de acasă, din Drumul Taberei la servici am văzut scenele oribile cu cadavrul lui Trosca decapitat și lăsat să zacă pe asfalt în fața Ministerului Apărării Naționale. Un căpitan tînăr, cu mustață și-a smuls arma de pe umăr și m-a amenințat cu ea cînd i-am spus că e o porcărie să lași acolo cadavrele. După ce m-a legitimat (și ăsta!) mi-a spus ”Astă noapte au fost aici lupte cu teroriștii și dv îi plîngeți pe ăștia? Au murit mulți de ai noștri!” și a scuipat unul din cadavre. Nu, din ai lor nu murise nimeni.

Toată noaptea au circulat camioane cu revoluționari și s-au auzit împușcături. Strigau ”Ceaușecu anul nou/ Îl vei face în cavou” sau ”Ceaușescu de Crăciun/Este porcul cel mai bun!”. Luni am aflat că soții Ceaușescu au fost executați. Am avut un șoc. Cum adică? Ne batem joc de istorie? Eu voiam să fie un proces adevărat și fără condamnare la moarte. De multe ori îl visasem pe Ceaușecu. Vorbeam cu el și îl întrebam dacă știe că la mine în casă erau 9 grade, și altele. Ciudat, în vis nu îl uram. Eram mîndru că vorbesc cu el..

Da.

A fost o revoluție?

A fost o izbucnire populară, mai mult sau mai puțin provocată și regizată, folosită ca pretext pentru o lovitură de stat. De fapt orice revoluție începe cu o lovitură de stat. Dar a urmat contrarevoluția anticomunistă – sau, mai bine zis, de restauraţia capitalistă. Dacă o restauraţie este revoluţie, ei bine, atunci nu mai zic nimic.

Contrarevoluția a început cu pași mici. Mai întîi au apărut, pe pereți lozinci scrise cu vopsea roșie ” JOS COMUNISMUL”. Primele le-am văzut duminică, 24 decembrie în zona Gării de Nord. Apoi a urmat agitația cu genocidul comunist de la Timișoara – femeia cu pruncul, bărbatul cu toracele cusut cu sîrmă (asasinați, chipurile, în beciurile Securității) găsiți în Cimitirul Săracilor din Timișoara, în căutarea celor 4621 de victime ale călăilor ceaușiști, scandalul că nu erau decît cîteva zeci, manifestația de pe 12 ianuarie cu Dumitru Mazilu care îl voia jos pe Iliescu și care a dat două decrete, cu valabilitate de 12 ore (scoaterea în afara legii a PCR și reintroducerea pedepsei cu moartea – mai apoi Dumitru Mazilu mi-a declarat că a fost drogat), reapariția celor trei partide istorice cu pretenții la guvernare, manifestația și contramanifestația de pe 28 ianuarie, și mai apoi cea din 18 februarie, martie 1990 la Tîrgu Mureș, Piața Universității, alegerile.

Alegerile din 20 mai 1990 au fost singurele corecte, din punctul meu de vedere. Pentru că nu exista nici un prag electoral în afara pragului natural impus de numărul de deputați din Parlament sau Senat. Ce ar fi fost dacă atunci se punea pragul de 5%? Ar fi intrat în Parlament doar FSN și liberalii lui Cîmpeanu. Și atunci poporul a vorbit: a spus că nu vrea capitalism. A mai spus-o o dată, la fel de răspicat, la alegerile (deja bruiate de un prag electoral de 3%) din 1992 cînd candidatul FSN la președenție (parcă îl chema Caius Dragomir, dispărut de atunci în neant) a spus, cu o convingere holbată, că el vrea capitalism. Și a scos vreo 3% – ăsta ar fi procentul normal al dreptei dacă societatea ar fi informată și dacă stînga chiar ar fi stînga..

Cînd Petre Roman a anunțat primul guvern, în iulie 1990, după mineriadă deja am avut o presimțire rea: omului ăsta nu îi pasă de popor, el vrea economie de piață. Din păcare, ea mi s-a confirmat: în iarna 1990 – 1991 deja s-au desființat CAP-urile iar mai apoi Petre Roman s-a lăudat cu ”pariul lui cîștigat” în agricultură. Mai apoi a descoperit că industria română era un morman de fiare vechi. Pe care l-au tot valorificat 25 de ani noii îmbogățiți…

Ce vreau să spun? Dacă poporul ar fi vrut capitalism, l-ar fi votat pe Rațiu în 1990 sau pe Constantinescu în 1992. L-a votat pe Iliescu, comunistul cel bun. Numai că Iliescu nu a avut forță să se opună tăvălugului care venea din Vest. Și nici comunist nu era. Și nici bun.

De aceea nu putem spune că în 1989 a fost o revoluție. A fost o lovitură de stat urmată de contrarevoluție sau, cum se zicea odată, o revoluție furată. Furată, adică deturnată în folosul unei mici găști de ”revoluționari” și, mai apoi, în interesul capitalului străin.
Democrația și economia de piață?

Toate guvernele din perioada 1990 – 1996 au semnalizat stînga și au luat-o la dreapta. Deosebit de hidos a fost Silviu Brucan. Sarcina noastră – declara el în primăvara lui 1991 este să construim democrația și economia de piață.

Pardon?

Cum adică ”și” economia de piață?

Democrație știm ce înseamnă: poporul controlează puterea.

Dar ”economie de piață”? Înainte de 1989 nu era tot o economie de piață? Nu, că era planificată. Și ce dacă? Nu orice economie e planificată? Nu, stai să vezi că aceea era hipercentralizată. Păi, mai descentralizați-o. Nu, că statul e prost administrator. Hai să o privatizăm.

Dar atunci nu o să apară o minoritate hrăpăreață și o să acapareze majoritatea capitalurilor, iar prostimea va rămîne cu praful de pe tobă? Și ce dacă, în economia de piață cei inteligenți se vor descurca, iar cei proști (stupid people) vor rămîne de căruță. Pagubă în ciuperci!

Și așa, guvernanții (Roman, Stolojan, Văcăroiu) au purces să construiască economia de piață. Cu democrația au rezolvat-o punînd praguri electorale din ce în ce mai mari, apoi blocînd sistemul prin votul uninominal cu taxă de participare de 5 salarii minime și, mai ales, cu infama Lege a Siguranței Naționale, pe baza căreia s-au blocat 11 încercări de înregistrare în tribunal a unui Partid Comunist. Halal democrație!

Cu economia de piață a fost mai greu. Pe cîte vedem acum, avînd o perspectivă de 25 de ani, Brucan nu era singurul apologet al ei. Cum de s-au lăsat păcăliți românii? Totuși, ei au rezistat mai bine ca alții – polonezi, unguri, cehi, ruși. La noi contrarevoluția a reușit deabia în 1996, prin venirea la guvernare a dreptei fățișe – guvernările CDR.

Atunci a început masacrarea în forță a clasei muncitoare. Cu colaborarea – vai! – a sindicatelor! Sindicate sinucigașe, care nu și-au apărat locurile de muncă.

De aceea, privind înapoi 25 de ani, nu văd motive de mîndrie. În schimb, am motive multe de mînie. Unde a dispărut fostul partid comunist? Chiar toți din conducere au fost niște căzături lașe? Cum de nu s-au găsit forțe care patriotice care să se opună demantelării țării? Dreapta nu putea ajunge la putere decît fiindcă stînga s-a dovedit a fi o falsă stîngă, un lup îmbrăcat în blană de oaie.

Dar de ce stînga a fost o falsă stîngă? Pentru că nu a fost sprijinită de clasele muncitoare. Care clase au crezut că e bine și în capitalism, nu contează cine îți dă leafa, statul sau patronul, tot aia e. Și ce dacă se privatizează uzina mea, că nu o să mă dea pe mine afară, lasă să îl dea pe tovarășul meu, bine îi face, că e bețiv. Iar patronul o să ne crească lefurile la cei rămași. Și, în capitalism ai șansa să te îmbogățești, că nu oi fi tu mai prost ca altul. De, așa să fie?

Răspunsul – dacă există vreunul – îl vor da istoricii viitorului. Istoria nu s-a încheiat.

Partidul stanga europeana

Descarcă aici Document politic adoptat la al 5-lea Congres al Partidului Stânga Europeană (PSE)

Manifest - Program

Afiliere internațională

European Left

Fiți alături de noi pe Facebook