Puterea de stat în România capitalistă

Cine studiază istoria României vede că în România modernă și contemporană, în cadrul a ceea ce s-au numit guvernări democratice, în capitalism, puterea de stat a fost una abuzivă, discreționară. Cu adevărat, noi nu am avut niciodată un stat de drept, în care legea să apere drepturile și libertățile cetățeanului, în perioadele așa-ziselor guvernări democratice.

Astfel, în sensul celor de mai sus, istoricul Florin Constantiniu, în ”O istorie sinceră a poporului român”, arată:

”Vechea și nociva tradiție a formei fără fond s-a manifestat și în constituția din 1923, în care mulți au văzut temelia unei vieți politice de autentică democrație. Realitatea a fost cu totul alta. De îndată ce un partid – indiferent care – s-a aflat la putere, constituția a devenit pentru el literă moartă, căpătuirea clientelei electorale având întâietate față de orice lege, inclusiv cea fundamentală. Respectul constituției a fost strigătul partidelor în opoziție, nu când se aflau în guvern.

Siluirea voinței alegătorilor a fost o practică obișnuită în perioada interbelică, și în jurnalul (deci în însemnările sale personale, nu într-un articol de polemică politică) lui Grigore Gafencu se găsește o exclentă descriere a alegerilor din perioada considerată încă de unii ”epoca de aur” a democrației românești, descriere care arată adevărata față a acestei democrații: ”mai grozavă decât năvălirea tătarilor sau invazia lăcustelor, a venit ziua de alegeri, de alegeri cum sunt înțelese și practicate de români, de administrația română, de armata română, de magistrații români. A fost o urgie absurdă și barbară, dezlănțuită de sus în jos peste o populație pașnică și liniștită … S-au arestat delegații și candidații, s-au furat urnele și cărțile de alegători, s-au bătut, mai ales, s-au schinguit și snopit sub ciomege sute și mii de alegători. Îngrozită, populația se ascundea în pădure […] Sub ochii mei se petreceau scene de barbarie, de vulgaritate, de lașitate abjectă. Părea o revoluție a uniformelor militare și administrative, o revoluție a statului, prin organele sale conștiente și inconștiente, împotriva cetățeanului <<civil >>”. Ceea ce dă măsura precarității democrației românești este absența reacției la astfel de stări de fapt: ”Nici o conștiință nu s-a revoltat – scrie mai departe Grigore Gafencu -, nici un om de onoare nu s-a împotrivit. Simțeam, în fața lașității generale, sentimentul de rușine care m-a cotropit când, după asfaltul șoselelor europene, ajunsesem în gropile și șanțurile șoselelor noastre naționale. Dar cu cât mai adânc, mai dureros. Câte gropi, câte șanțuri prăfuite și înglodate mai are și biata noastră conștiință națională. Câte moravuri din alte vremi, ce educație neisprăvită, ce lipsă desăvârșită de simț al dreptății și al demnității individuale”.

Este semnificativ că Nicolae Iorga, prim-ministru când se petreceau scenele descrise de Gafencu, a răspuns la telegrama de protest a acestuia: ”nu pot da de la o zi la alta moravuri bune”. Recunoștea și marele istoric, înrobit politicii, că astfel de procedee se înrădăcinaseră adânca în viața noastră politică.” 1

În ziua de azi, este aproape identic, singura diferență este dată de faptul că, în urma progresului tehnic, a fost înlocuit ciomagul cu mijlocul pervers reprezentat de mass-media capitalistă, ca metodă de convingere.

Nu cu mult timp în urmă, am făcut împreună cu domnul profesor Gheorghiță Zbăganu o analiză a motivației Curții de Apel București, din iulie 2013, prin care se respinge recursul făcut de Comitetul de reorganizare a Partidului Comunist Român, prin intermediul președintelui de atunci, domnul Petre Ignatencu, la hotărârea de respingere a cererii de înscriere a Partidului Comunist Român. Am fost de acord amândoi că motivația legală a fost înlocuită cu cea propagandistică anti-comunistă, un semn clar că statul de drept nu există decât pe hîrtie. Se spune acolo, în motivație, că nu se poate înregistra Partidul Comunist Român pentru că în decembrie 1989 poporul a făcut revoluție tocmai pentru răsturnarea comunismului și instaurarea democrației. Nu mai spun că la noi, până în decembrie 1989, a fost socialism, comunism nu a fost încă nicăieri în lume, însă în decembrie 1989, oamenii nu au ieșit în stradă ca să dărâme socialismul, ci pe Nicolae Ceaușescu. Oamenii doreau înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu cu un lider tip Gorbaciov. Chestia cu ”Jos comunismul!” a apărut de abia în primăvara lui 1990, când a avut loc o altfel de confruntare. Bună observația domnului Gheorghe Ungureanu, președintele Partidului Comuniștilor Nepeceriști, din întâmpinarea sa la hotârîrea de respingere a Tribunalului București, prin care domnul Ungureanu remarcă că în cazul mai sus menționat, Tribunalul, care s-a bazat în motivația sa pe elemente de ideologie, în fapt elemente de demagogie anti-comunistă, procedeu preluat apoi de Curtea de Apel, s-a substituit prin aceasta Curții Constituționale.

Închei cu un citat din Manifestul Partidului Comunist, care se potrivește de minune puterii de stat din România așa-zis democratică: ” Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.” 2

04. 09.2013, București
K.V.

1 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 332-333

2 Karl Marx, Friederich Engels, Manifestul Partidului Comunist, http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm