Acest articol e o reacție la textul precedent scris de prietenul nostru Bogdan Ionescu, și postat pe site de prof. Gheorghiță Zbăganu. Din păcate, din motive obiective nu am putut fi prezent la discuția de marți așa că voi formula niște observații aici.
Textul observă corect că orice partid politic are drept scop exercitarea puterii politice (teză clasică a filozofiei politice) și că, în acest scop, ai nevoie de o strategie care să urmărească în mod concret niște obiective. PAS se străduiește, la ora actuală, să facă așa ceva. Însă, ca prim punct al acestei strategii este identificată promovarea modificării denumirii din Partidul Alianța Socialistă în Partidul „Comunist” Român.
Personal, am intrat în acest partid la ceva vreme după tentativa nereușită de modificare a denumirii din 2010. În Partidul „Comunist” Român nu m-aș fi înscris niciodată, nu că aș avea ceva cu comuniștii, ci pentru că aș pierde vremea. Din motive care țin de evoluția istorică obiectivă a societății românești un partid „comunist” în România nu va mai avea niciodată nici măcar 1% din influența și poziția fostului PCR, în ciuda persistenței unor iluzii hrănite de sondaje de opinie bine ticluite de institutele din subordinea mass-mediei capitaliste. De ce aș face parte dintr-un proiect falimentar? Mulțumesc, n-am nevoie.
La baza acestor iluzii se află câteva erori de raționament.
1. În primul rând se crede că schimbarea denumirii din PAS în PCR va avea efecte magice asupra capitalului electoral al partidului. Este fals. Nu va fi declanșată nici un fel de magie. Așa cum am explicat într-un text care a circulat foarte mult pe internet („Democrația buzunarelor adânci”) în sistemul nostru electoral ca să contezi, trebuie să ai candidați, și ca să ai candidați, trebuie să ai bani. Mulți bani. A te denumi partid „comunist”, în condițiile în care comunismul real din România a naționalizat de-a valma și mari afaceri ticăloase, dar și atelierele micilor producători, și marile proprietăți agricole ale moșierilor rentieri, dar și mica proprietate țărănească, e o aiureală. Înseamnă să le transmiți oamenilor că vei face fix același lucru cu ceea ce a făcut comunismul real după război, ceea ce e complet fals (programul politic al PAS nu este câtuși de puțin programul PCR). Promovând ceva fals vei face să fugă de tine, mâncând pământul, fix clasele sociale cele mai productive, persoanele cele mai muncitoare, exact cele pe care de fapt îți dorești, ca partid socialist, să le reprezinți, și care ar putea să-ți asigure și sprijinul financiar în lupta pentru putere. Că doar nu suntem atât de nebuni încât să credem că ne va ajuta vreodată financiar, pe noi, vreun mare industriaș, vreun „baron al asfaltului”, vreo multinațională!
2. În al doilea rând se ignoră cu nonșalanță faptul că din punct de vedere istoric comunismul real este mort. Ori, comunismul real era cel care impunea partidelor socialiste să-și transforme denumirea în „comuniste” pentru a-și manifesta „adeziunea la cauză” (v. tezele de înființare ale Kominternului). Comunismul real a fost, în fapt, un epifenomen al Primului Război Mondial. El s-a născut din vâltoarea Primului Război Mondial și a dispărut nu întâmplător o dată cu disoluția a trei țări născute tot atunci: URSS, Iugoslavia și Cehoslovacia. Din 1991 încoace e pur și simplu inutil să te mai denumești partid „comunist” dacă vrei să-ți arăți adeziunea la stânga progresistă. Te poți denumi oricum, chiar și Partidul Desenelor Animate. Contează ceea ce faci, cauzele pe care le susții, nu în ce fel te numești. A te crampona de un principiu strict formal formulat în tezele Kominternului la începutul anilor 1920 e ca și cum te-ai crampona de un cal mort. Ba chiar se ignoră experiența concretă din perioada interbelică, atunci când comuniștii au participat la competiția electorală sub denumirea de „Blocul Muncitoresc-Țărănesc” și au reușit să devină (e drept, pentru câteva zile, fiind ulterior expulzați prin manevre de culise) partid parlamentar. Iată, nici măcar comuniștii interbelici nu s-au împiedicat de lipsa … numelui pentru a avea succes electoral.
3. Mai mult, se ignoră cu nonșalanță că din punct de vedere al imaginii contemporane asocierea adusă de acest termen e cu state care au o imagine publică dezastruoasă, precum Coreea de Nord sau Cuba. Nu vreau să zic că în Coreea de Nord sau în Cuba se trăiește prost. Habar nu am cum se trăiește acolo, și nici nu mă interesează. Nu vreau să zic că nu trebuie, ca partid de stânga, să avem relații prietenești cu Coreea de Nord și Cuba. Sigur că trebuie să avem relații de prietenie cu toate partidele de stânga din lume, și cu toate popoarele. Dar trebuie să recunoaștem că în imaginația publicului, și în imaginația unui popor care e sursă masivă de emigrație, cele două țări chiar nu sunt cele mai dorite două destinații de emigrație. Ori, politica se face azi cu multă imagine, cu mult PR. Fără imagine, sau cu o imagine proastă, ești mort. A te asocia imagistic exclusiv cu aceste țări înseamnă, cum se zice popular, „să-ți dai singur cu tesla-n bip bip bip”. Dacă vrem să ajutăm cauza oamenilor muncii trebuie să ne asociem imagistic în primul rând cu stânga progresistă europeană: SYRIZA, Die Linke, Izquierda Unida, Front de Gauche etc. cu care și avem, de altfel, relații de colaborare în interiorul Partidului Stângii Europene. Există nenumărați emigranți români care pot depune mărturie că formațiunile acestea nu mănâncă oameni, nu construiesc gulaguri, ci sunt cele mai progresiste din Europa la ora actuală.
4. În al patrulea rând se ignoră că o denumire e purtătoare nu doar al unui posibil prestigiu „magic”, ci și al unei moșteniri real-istorice care poate avea chiar și efecte juridice. De calvar. Își asumă „PCR” oameni precum Vișinescu? Este „PCR” gata să răspundă penal pentru morții de la Timișoara din 17-20 decembrie 1989? Este „PCR” gata să-și asume măsurile de desființare a democrației de după 1945? Dar violențele (pe alocuri chiar morțile) generate de procesul de colectivizare din anii ’50? Etc. etc. etc.
5. Să ajungem și la sondajele de opinie. Sondajele de opinie sunt cele care dau cele mai multe speranțe naivilor, pentru că an de an tot apar rezultate care spun că x% dintre români (în general, majoritatea) zic că era „mai bine” pe timpul lui Ceaușescu. Fără îndoială, sentimentul public este real. Trebuie să atragem atenția însă că dacă oamenii simpli zic că în urmă cu 25 de ani era „mai bine”, asta nu înseamnă câtuși de puțin că era „bine”, la fel cum dacă zicem că Ionel, care are 1,92 m, e „mai scund” decât Gigel, care are 1,93 m, asta nu înseamnă că vreunul dintre ei este cu adevărat „scund”. Nu, amândoi sunt foarte înalți. Din această cauză orice tentativă de recuperare paseistă a comunismului este sortită eșecului. Se ignoră un fapt elementar de logică. Gradele de comparație nu sunt totuna cu superlativul.
6. Să măsurăm rezultatele concrete. PAS a avut doi ani la dispoziție (2010-2012) pentru a comunica publicului intenția de modificare a denumirii. Rezultatul? Un succes microscopic la locale (vreo 30 de consilieri locali, toți în localități rurale), de fapt o stagnare comparativ cu alegerile trecute, și dezastru la parlamentare (unde s-au găsit doar 20 de candidați dispuși să se sacrifice pentru partid, aceștia adunând în jur de 5000 de voturi). Unde sunt… comuniștii?! Unde sunt milioanele de voturi promise de schimbarea denumirii? Răspunsul e: nicăieri. Ele nu există decât în imaginația înfierbântată a unora.
7. În sfârșit, se ignoră cu grație însuși fundamentul anti-comunist al actualei ordini sociale și politice. În opinia mea mai trebuie să treacă una, două generații până când România își va reveni din anti-comunism și se va accepta existența unui partid al comuniștilor. Le place sau nu unora, dar comuniștii români au comis câteva greșeli fatale atunci când s-au aflat la putere:
– suprimarea totală a democrației: celelalte țări din Estul Europei, cu mici excepții, au mai păstrat, de formă, un partid chipurile opus partidului comunist; în România comuniștii au ras tot, n-au lăsat nimic, nici măcar formal (ultima formațiune politică, alta decât PCR/PMR, de pe scena politică, și anume Frontul Plugarilor, care oricum era apropiată de PCR/PMR, s-a dizolvat în 1953);
– concentrarea puterii pe model tribal-asiatic în mâinile unei familii domnitoare și a clicii lor de acoliți (Ceaușeștii): așa ceva nu s-a întâmplat nicăieri în Est și este o rușine națională care cu greu va fi spălată în următoarele secole, mai ales că modelul persistă și la ora actuală, nu cu una, ci cu câteva zeci de familii politice, fenomen neofeudal împotriva căruia PAS chiar militează programatic și pe care dorim să-l combatem dacă vom ajunge să influențăm puterea;
– cel mai grav aspect, cramponarea violentă de putere chiar și atunci când era clar că bate vântul schimbării: spre deosebire de celelalte țări din Est, în România s-a murit pentru ca partidul comunist să plece de la putere. Nu întâmplător comuniștii de ieri continuă să facă politică și azi în toate celelalte țări est-europene (în general, cu denumirea schimbată, deși în Cehia au rămas tot „partidul comunist”) dar au fost scoși în afara legii în România.
Toate acestea, și nu numai, au făcut ca imaginarul Revoluției din Decembrie, care stă la baza actualei ordini politice și sociale, să mustească de anti-comunism. De altfel în imaginarul post-revoluționar cuvântul „comunist” și-a schimbat semantica. Oamenii se înjură între ei cu formula „băăă, da’ comunist mai ești!” sau „hai bă, nu fi comunist!” sau „băi comunistule!”. Asemenea schimbări semantice au loc frecvent într-o limbă vie, vorbită. De exemplu, înainte de 1945 „relații publice” se zicea „propagandă”. După ce ministrul nazist al propagandei, J. Goebbels, a demonetizat acest termen, a devenit absurd ca specialiștii în relații publice să spună că lucrează la o firmă de „propagandă”. În limba română avem asemenea exemple cu termeni precum „vechil” sau „vătaf”, care odinioară desemnau niște meserii absolut onorabile, dar astăzi desemnează un tip de persoană inferior, cu mentalitate de slugoi. Devine deci evident că a-ți denumi partidul, în România de azi, „partid comunist” e ca și cum ți-ai scrie mare pe frunte „SCUIPAȚI AICI” și, culmea, ai mai avea și pretenția de a fi votat.
Mai mult: a te denumi singur partid „comunist” înseamnă practic a-i legitima definitiv pe adevărații comuniști „răi” din politica românească, și anume, pe de o parte, falsul partid de stânga (PSD) și pe de altă parte falsa societate civilă (care mustește de fii și nepoți ai kominterniștilor și care, așa cum părinții lor ne-au dat lecții de bolșevism, acum ei ne dau lecții de capitalism și democrație – nu dau nume, că se știu ei!). În clipa în care – așa cum s-a întâmplat în vara lui 2012 – ei vor fi acuzați că sunt „comuniști”, în sensul de totalitari, ei vor putea arăta cu degetul către PAS și vor putea zice, cu temei: „Nu noi! Ăia!”. Ei bine, cât de fraier să fii ca să faci una ca asta, adică să accepți să joci rolul de țap ispășitor în actuala ordine socială și politică din România?!
În concluzie eu personal consider că decizia din 2010 a fost de fapt o imensă greșeală și ar trebui să fim fericiți că Tribunalul nu a aprobat schimbarea denumirii. Nu doar că nu a produs nici un efect real pozitiv, dar a pus pe nedrept o etichetă falsă acestui partid, singurul partid din România care are la bază o doctrină democratic-socialistă de dezvoltare durabilă. Cei care propun cu obstinație promovarea intenției de schimbare a denumirii din „PAS” în „PCR” ar trebui să spună, concret, și în ce fel își va apropia viitorul „PCR” clasele productive, cele care la vot nu sunt în pericol să se vândă pe o pungă de mălai, fără să le sperie că le va naționaliza locurile de muncă, micile afaceri și locuințele. De asemenea, sunt curios să știu cum le va explica viitorul „PCR” sutelor de mii de șomeri că nu va închide granițele, ca pe timpul comunismului real, privându-i astfel de singura lor șansă de a-și câștiga o pâine – emigrarea? Că doar toată lumea știe, pe timpul comunismului real abia treceai, cu chiu cu vai, în Bulgaria, darămite în Occident. Să ne explice, concret, cum se va finanța partidul pentru bătăliile electorale în condițiile în care va fi un paria al ordinii sociale și politice existente. Acestea sunt doar câteva întrebări, dar se pot pune multe altele. Dacă PAS nu a avut succesul electoral dorit până acum, nu l-a avut nu pentru că nu are nu știu ce denumire, ci pentru că nu a reușit să se apropie de mase, să-și facă ideile cunoscute, să propună la alegeri candidați în număr suficient, să dezvolte o relație serioasă cu mass-media (care, ca parte a sistemului capitalist, nu va prelua în veci mesajele unui partid „comunist”) etc. etc. etc. Ceea ce nu înseamnă că lucrurile nu încep să se schimbe. Chiar în aceste clipe sunt mai multe colective care lucrează în paralel, la diverse niveluri, pentru îmbunătățirea și propagarea imaginii partidului. Munca e grea, minuțioasă, rezultatele nu vor veni „ca prin farmec”, în chip magic, așa cum scoți un iepure din pălărie, ci strict ca urmare a unui efort colectiv de durată – dar vor veni și, de fapt, chiar încep să vină.
— articol de Lucian Sârbu