Am gasit ceva scris de mine acum zece ani şi care s-ar putea să intereseze pe cineva. Poate vreun istoric din viitor al mişcării comuniste…
Apare şi prima respingere a PCR – Tg Jiu, Victor Hâncu. Ieri, 10 iulie 2013 s-a judecat a zecea încercare. Încă nu ştiu sentinţa, dar m-aş mira să nu fie acelaşi ca în 1994. Justiţia română independentă….
Spre marea mea rusine, nu am putut sa scriu nimic pîna acum despre cei doi tovarasi care ne-au parasit în ultimul an: tovarasa Matilda si domnul Vatreanu.
Nu pot sa înteleg blocada pe care o sufar în fata tastaturii calculatorului. Ca si cum ceva din subconstient nu ma lasa a obiectiva pe cei doi care – vai – nu mai sunt.
Cel putin nu mai sunt în sensul fizic. Matilda Stefanescu s-a nascut în 1912 si a murit la 21 mai 2001. Ea este tovarasa Matilda. A trait deci, 89 de ani. Destul, s-ar putea zice. Destul?
Alexandru Vatreanu s-a nascut în 1927 si a murit la 9 ianuarie 2002. A trait deci 75 de ani. Destul? În România barbatii mor în medie, la 65 de ani. Fiecare cu soarta lui. Nici macar nu pot sa îmi explic stereotipul verbal: una este “tovarasa” Matilda iar celalalt este “domnul” Vatreanu.
Amândoi mi-au fost prieteni si tovarasi. Amîndoi au fost “domni” . Oameni, adica, oameni adevarati.
Prima pe care am întîlnit-o a fost tovarasa Matilda. A intrat în viata mea (brr, ce stupid suna, ca în filmele americane de duzina) în 1993.
La sase luni de la moartea naprasnica a lui Virgil, am ajuns la concluzia ca nu am de ales. Datoria mea de frate era sa-i continui drumul, pe masura posibilitatilor mele modeste. A vrut el sa existe un partid comunist în România? Atunci asa trebuia sa fie.
M-am alaturat comitetului de initiativa pentru înscrierea Partidului Comunist în 1993, în mai. În starea în care ma aflam atunci, consideram orice comunist un frate. Lucrurile sunt putin mai complicate, dar nu despre asta vreau sa scriu.
Ne adunam vinerea în sediul Partidului Socialist Român, condus la acea vreme de Florian Petrescu. Pe atunci Petrescu ne spunea ca si el este comunist, (am fost, sunt si voi fi comunist – declara el) si ca priveste cu simpatie initiativa noastra, mai ales ca l-a cunoscut pe Virgil. Atuurile pe care credeam ca le avem erau Tudor din Craiova (bastionul stîngii românesti postdecembriste) , Nita din Pitesti (un tînar care ne-a tradat peste un an, dar în care aveam încredere deplina: adunase el singur peste o suta de adeziuni, sau cel putin asa pretindea) , Ungureanu din Curtea de Arges, Gheorghiu din Bucuresti (un marxist pîna în pînzele albe, renuntase la servici pentru a se putea ocupa de partid, traind din diferite expedimente), Burciu din Calarasi si Matilda. Tovarasa Matilda îsi pusese casa la dispozitie pentru întîlnirile noastre. Cotiza si cu bani, din putina ei pensie. Mai mult, si-a vîndut apartamentul (continuînd sa ramîna în apartament tot restul vietii – asa era contractul) si a cumparat pentru organizatie un calculator si o imprimanta, ca sa putem sa ne difuzam manifestele noastre.
Pe 6 martie 1994 am facut adunarea generala de constituire în sediul PSR, într-o atmosfera de exaltare. Gheorghiu adusese – el stie de unde- o caseta cu “Internationala” Am angajat si un avocat, sa ne apere la tribunal. I-am platit si onorariul – jumatate dintoti banii pe care îi aveam. Imediat dupa aceea s-au întîmplat doua lucruri: Florian Petrescu ne-a dat afara din sediu (cica în duminica aceea de 6 martie, a stat mereu în fata sediului o masina a SRI-ului si el nu voia sa aiba necazuri) iar Nita ne-a tradat. Toate adeziunile erau la el – el se ocupa cu centralizarea si cu dosarul. Pur si simplu nu a vrut sa ni le dea. Motivul? Nu îi placea programul si statutul. La adunarea de constituire de pe 6 martie îi placuse.
În aceste conditii nu ne-a ramas decît sa ne întîlnim la tovarasa Matilda.
Dupa o asemenea lovitura, trebuia sa luam munca de la capat. Peste doua luni a aparut un alt nucleu – PCR Târgu Jiu, condus de Victor Hâncu. Victor a reusit sa înscrie partidul la tribunal pe o perioada de o luna . În iunie 1994 Curtea Suprema de Justitie judecat contestatiile la adresa PCR facute de cîteva zeci de asociatii anticomuniste (inclusiv PNTcd) si a anulat hotarîrea Tribunalului Muncipal.A apelat la infama lege a Sigurantei Nationale – noi eram un pericol pentru siguanta României . O ciudatenie – toti acei derbedei anticomunisti venisera cu avocati (inclusiv doi indivizi patibulari avocatii Octav Radulescu si Emil Popescu, deputat PNTcd, un excroc care tocmai furase apartamentul unui batrîn care l-a luat în casa). Noi nu aveam avocat.
Privind în perspectiva, nu mai cred în explicatia lui Victor Hîncu de atunci. Nu avea bani de avocat.. Avusesem noi, dar nu a vrut sa ne lase sa îl folosim pe al nostru, deja platit.
Mi-o amintesc pe Tovarasa Matilda la tribunal, în ziua aceea de iunie 1994. La 84 de ani a stat acolo toata ziua, încrezatoare în dreptatea noastra evidenta. Suportînd mojiciile si amenintarile grupului de presiune anticomunist , pe care judecatorii îi lasau sa se manifeste la tribunal ca la “Piata Universitatii” .
Sigur ca a fost o lovitura grea pentru ea, desi ea mai stia cîte ceva despre justitia burgheza.
Tovarasa Matilda a fost ilegalista. A suferit persecutii pîna la 1944, dar marea lovitura i-au dat-o cei care credea ea ca erau tovarasii ei: a fost exclusa din partid în 1948 pentru ca era o colaboratoare a lui Lucretiu Patrascanu. Nu a mai fost reprimita. Nici ea nu a mai cerut.
Prin urmare ea avea motive sa fie anticomunista. Si totusi, dupa 1989 a ajuns la concluzia ca locul ei este printre comunisti. Nu a fost singura care credea ca sensul insurectiei anticeausiste din 1989 era instaurarea democratiei. Democratie înseamna pluralism – tolerarea alternativelor. Abjectul an 1990 i-a deschis mintea : se trecuse de la o dictatura a nomenclaturii la o dictatura de clasa a aceleiasi nomenclaturi, devenita burghezie.
Incredibilul se produsese – Partidul Comunist fusese interzis. Au urmat înca doua respingeri : “Partidul Comunist Nepecerist” (Ungureanu) si “Partidul Comunist” (Nita – Gheorghiu) în 1996.
În anul 1994 si 1995 ne întîlneam la dînsa aproape saptamînal. Ideea era sa facem un grup de discutii marxiste cu reprezentanti ai partidelor de stînga.
Ramîn dator tovarasei Matilda si pentru faptul ca trei comemorari ale lui Virgil le-am organizat la dînsa acasa : 1995, 1999 si 2000. Au participat oameni care se considerau comunisti din diferite partide de stînga, sau fara de partid.
Matilda devenea din ce în ce mai slaba. Fizic, dar nu psihic. Îsi pastrase tineretea spirituala si optimismul.
La ultima comemorare, 21 august 2000, Matilda a presimtit ca nu mai este ce a fost. A spus cuiva: asta va fi ultima comemorare pe care o faceti aici.
Asa a fost.
Pîna în ultima clipa Matilda a fost o atee riguroasa. A dat dispozitie sa nu fie înmormîntata, ci incinerata. Iar cenusa sa îi fie pusa la radacina unui pom.
A murit tocmai cînd am vrut sa o internam. Refuza internarea. Cu o zi înainte de a muri am întrebat-o daca vrea sa o internam. Mi-a spus: “Da, Gheorghita”. A doua zi, cînd a venit sora mea sa o duca la spital era deja prea tîrziu. Sora mea a fost cea care a gasit-o prima. Era joi. 21 mai 2001. Dorinta sa e fost îndeplinita: a fost incinerata.
Pe domnul Vatreanu l-am cunoscut în 1996, la prima manifestatie de 1 mai organizata de PMR.
Auzisem de dînsul de la Victor Hîncu: Vatreanu era, din în 1994, coordonatorul unui grup de initiativa pentru tinerea celui de al 15-lea congres al PCR. A experimentat si dînsul aceleasi esecuri, tradari si dezamagiri pe care le-am trait si noi, ceilalti, care voiam sa înscriem la tribual un partid comunist. Alexandru Vatreanu era un legalist riguros. Prima sa grija era sa nu încalce vreuna din legile burgheze. Ca atare a conceput mai multe petitii adresate presedintilor României, parlamentului, Curtii Supreme privind situatia scandaloasa a comunistilor români. Unele din ele sunt pe acest site.
Nu a primit niciodata nici un raspuns. Nici Iliescu, nici Constantinescu nu s-au deranjat cu aceasta problema. Ce drepturi ale omului? Ce libertate de asociere? Totul este ce pile are cel care le cere. Iar comunistii – nu aveau nici o pila.
Spre deosebire de tovarasa Matilda, Vatreanu a avut o perioada cînd a fost un militant al PSM. Acolo, credea dînsul este loc de activitate comunista.
Si-a dat seama de timpuriu ca se înseala, din 1994. Printre calitatile lui Verdet nu se numara si curajul opiniilor. La fel ca Iliescu, Verdet a adoptat politica strutului : nici o vorba despre comunisti. La început, parea sa fie o manevra tactica. Dar, dupa intrarea în PSM a lui Mohora si Paunescu, s-a vazut ca nu este asa: conducerea PSM-ului alunecase într-o social-democratie nevertebrata. Si-a dat demisia din partid în 1997.
În 1996 ne-am întîlnit doua grupuri comuniste: cei care voiau sa înscrie la tribunal un partid comunist si comunistii dezamagiti din PSM. Am început sa ne întîlnim martea la Vatreanu acasa. La început organizam întîlniri de discutii la PSR si PMR. Apoi am ajuns la ideea de a edita o revista comunista. Scrupulos pîna în pînzele albe, domnul Vatreanu voia ca aceasta sa fie si legala: sa aibe ISSN, OSIM (chiar avea, OSIM 15184) si aprobare. Ce titlu sa îi punem? La sugestia mea, ca lui Virgil i-ar fi placut numele de “Rezistenta comunista”, ceilalti au acceptat ideea. Revista urma sa apara gratuit, prin cotizatiile membrilor grupului “Rezistenta” Primul numar a aparut în 1997 sub egida fundatiei “Critica Sociala” din Craiova, a fostului deputat Silviu Somâcu, un curajos om de stînga care , în 1992, în martie, pe vremea prigoanei anticomuniste, a devenit primul deputat al PSM-ului; a riscat, deoarece diversi democrati (Radu Cîmpeanu, Coposu ) voiau sa îl excluda din parlament.
Din martie 1997 revista a aparut o vreme sub egida Partidului Muncitoresc Român. În 1998 Ion Nicolae Cristian, presedintele acestui partid (în care intrasem si eu, deoarece si-a schimbat numele în 1997 în PCR; Vatreanu, cu mai multa experienta, a refuzat) a ajuns la concluzia ca orientarea revistei este prea antinomenclaturista pentru gustul lui si ne-a retras sprijinul. Un fundament teoretic i-a furnizat Eugenia Cernea, care a demonstrat negru pe alb ca noi, cei de la rezistenta, autointitulata comunista, suntem niste trotkisti si social – democrati. În perioada PMR , Vatreanu a reusit sa scoata 6 numere ale revistei. (1996 – 1998). Apoi a gasit un alt sprijin la Velicu Radina, care avea o fundatie “Lumea Noua”.
Asa au mai aparut 6 numere (1999 – 2000).
Anul 2000 a fost cel în care revista a început sa apara si pe Internet. Am descoperit solidaritatea si generozitatea grupului marxist care editeaza revista “Socialist Appeal” – ei sunt proprietarii site-ului www.marxist.com, si ne-au pus spatiul la dispozitie din solidaritate cu comunistii români. Niciodata nu le vom putea multumi de ajuns.
Din nefericire, tot anul 2000 a fost un an în care grupul “Rezistenta” s-a scindat. Nu este locul acum sa spun de ce, aici vreau sa vorbesc despre Alexandru Vatreanu.
Dînsul a fost un marxist riguros, deci un marxist critic. Si-a dat seama ca acum conditiile sunt altele si ca însasi notiune de clasa muncitoare s-a schimbat. Pîna în ultima clipa a lucrat la un eseu despre munca, prezent în acest site.
În august 2000, la penultima comemorare a lui Virgil, am aflat de la sora mea (eu nu eram în tara) ca domnul Vatreanu are cancer. În ciuda acestui fapt, întîlnirile de marti au continuat. Sanatatea domnului Vatreanu se deteriora lent, dar ireversibil. Eu mi-am dat seama de gravitatea situatiei asta vara cînd, întrebîndu-l ce mai face mi-a zis: “Îmi traiesc ultimele clipe”. Nu a putut participa la incinerarea tovarasei Matilda si nici la ultima comemorare a fratelui meu, tinuta la PSM. Agomia a fost îngrozitoare. Din septembrie nu s-a mai putut da jos din pat. Ajunsese un schelet. Ultima oara am fost la dînsul de Craciun. Facea planuri de viitor în legatura cu revista. Voia sa vada tiparit ultimul numar, înainte de a muri. Din nefericire, nu s-a mai putut. Curajul lui în fata mortii a fost uluitor. Cu atît mai mult cu cît, la fel ca tovarasa Matilda, era un ateu riguros. A dat dispozitie sa fie incinerat. Dorinta i-a fost, fireste, îndeplinita.
Pentru cei care nu mai sunt .. Pentru Virgil, Matilda, Vatreanu
Pentru ei noi avem obligatia morala sa le pastram amintirea si sa încercam sa le continuam opera.
În masura modestelor noastre puteri. Gheorghita Zbaganu : Bucuresti, martie2002